Nevoia unei munci îndeplinite include, în general, dorința de a construi ceva de valoare și de a contribui la îmbunătățirea societății. Vechile povești despre zidari sunt potrivite pentru a o descrie: pregătind cărămizile, poți avea sentimentul că munca ta constă pur și simplu în fabricarea cărămizilor, sau în construirea unui zid, sau în construirea unei catedrale. Dorința noastră este să construim catedrale prin profesia noastră; minunile umane reprezintă un semn al prezenței lui Dumnezeu în lume.
Papa Francisc ne încurajează astfel: „ființa umană este „capabilă să fie ea însăși agentul responsabil cu toată ființa sa, cu progresul ei moral și cu toată împlinirea sa spirituală”(sfântul Paul al VI-lea, Populorum progressio, 26 mar. 1967, nr 34). Munca ar trebui să fie locul acestei dezvoltări personale multiple în care mai multe dimensiuni ale vieții sunt în joc: creativitatea, proiectarea viitorului, dezvoltarea capacităților, punerea în practică a valorilor, comunicarea cu ceilalți, o atitudine de adorație” [1].
Totuși situația din numeroase țări poate bloca această viziune. În unele dintre ele condițiile de muncă sunt inumane, în altele majoritatea locurilor de muncă permit cu greu supraviețuirea, iar în occident schimbările și crizele au antrenat o situație de precaritate, care a generat o oarecare viziune negativă. Povestea dominantă sau experiența personală pot reduce munca la o activitate de care ai nevoie pentru supraviețuire, dar care te fac nefericit și frustrat. Se întâmplă mai ales cu tinerii, superior calificați și formați, care sunt de-abia în măsură să obțină joburi care să le permită să-și satisfacă nevoile și să-și realizeze proiectele de viitor; sau atunci au în vedere să emigreze pentru a căuta posibilități mai bune, în altă țară. De fapt, mulți își caută propria bunăstare în afara domeniului profesional.
CEL CARE NU PRIVEȘTE CRIZA ÎN LUMINA EVANGHELIEI SE MULȚUMEȘTE SĂ FACĂ AUTOPSIA UNUI CADAVRU; EL PEIVEȘTE CRIZA, DAR FĂRĂ SPERANȚA EVANGHELIEI
Într-un asemenea context în care atâția oameni au motive serioase și concrete să afirme ceea ce precedă, mesajul sfântului Josemaría asupra muncii luminează cu speranța Evangheliei această realitate în criză. Papa Francisc o explică astfel: „Cel care nu privește criza în lumina Evangheliei se mulțumește să facă autopsia unui cadavru; el privește criza, dar fără speranța Evangheliei, fără lumina Evangheliei. Suntem înspăimântați de criză nu numai pentru că am uitat că Evanghelia este prima să ne pună în criză. Evanghelia ne pune în criză. Dar dacă noi găsim din nou curajul și umilința să spunem cu voce tare că timpul crizei este un timp al Spiritului, atunci, chiar în fața experienței obscurității, al slăbiciunii, al fragilității, al contradicțiilor, al rătăcirii, nu ne vom simți zdrobiți. Vom păstra mereu încrederea intimă că lucrurile vor lua o nouă turnură ivită exclusiv din experiența unui Har ascuns în obscuritate” [2].
MUNCA ESTE O REALITATE POZITIVĂ ȘI BUNĂ, UN MEDIU PENTRU ÎNFLORIREA PERSONALĂ ȘI SOCIALĂ, PIVOTUL SFINȚENIEI NOASTRE
Această lumină a credinței asupra realității umane a muncii face să strălucească adevărul original al omului plasat în grădina din Eden ut operaretur [3] ca să poată lucra și coopera cu Dumnezeu la construirea lumii, să creeze viața socială și culturală. Pe scurt, munca este o realitate pozitivă și bună, un mediu pentru înflorirea personală și socială, pivotul sfințeniei noastre„ca o legătură de unire cu alți oameni și un mijloc de contribuție la progresul întregii umanități, ca o sursă de mijloace de a satisface nevoile propriei familii și ca o ocazie de perfecționare personală” [4].
În rândurile ce urmează, ne vom concentra pe proiecția socială a muncii, care se întinde în cercuri concentrice pornind din locul în care se desfășoară, trecând prin mediul cel mai apropiat (cartier, sat, oraș) pentru a ajunge la transformarea efectivă a lumii.
A iubi lumea
Iubirea pentru lume și dorința de a o îmbunătăți și de a o aduce la Dumnezeu este un aspect central al apelului vocațional al Lucrării și se află în centrul mesajului său. Acest spirit ne face să percepem în toate circumstanțele vieții obișnuite o chemare divină , după cum ne explică sfântul Josemaría: „ Trebuie să-l iubim pe Dumnezeu , ca să-i iubim voința sa și să avem dorința să-i răspundem chemărilor pe care ni le adresează prin obligațiile vieții curente: în datoria sării noastre, în profesia noastră, în munca noastră, în familia noastră, în relațiile noastre sociale, în propriile noastre suferințe și în cele ale altora, în prietenie, în dorința noastră de a realiza ceea ce este bun și drept” [5].
IUBIREA PENTRU LUME ȘI DORINȚA DE A O ÎMBUNĂTĂȚI ȘI DE A O ADUCE LA DUMNEZEU ESTE UN ASPECT CENTRAL AL APELULUI VOCAȚIONAL AL LUCRĂRII
O privire asupra tragediilor, nedreptăților, suferințelor ori superficialității care traversează viața cotidiană ne-ar putea face să gândim că lumea noastră actuală nu este „amabilă”, cel puțin că nu se ameliorează. Iar sentimentul de a fi adus puțin acestei schimbări ne poate face să ne închidem în micul nostru cerc de relații, de interese și de proiecte. Aici, simțim că cel puțin putem face ceva.
CONȘTIINȚA CĂ DUMNEZEU ESTE TATĂL NOSTRU NE ÎMPINGE ÎN AFARA ACESTEI ZONE DE CONFORT AMINTINDU-NE CEEA CE NE PROMITE PSALMUL 2: ÎȚI DAU NAȚIUNILE CA MOȘTENIRE
În același timp, conștiința că Dumnezeu este Tatăl nostru ne împinge în afara acestei zone de confort amintindu-ne ceea ce ne promite Psalmul 2: Îți dau națiunile ca moștenire [6]. Fiul primește această moștenire cu dorința de a o fructifica , cu optimismul plin de speranța de a percepe încrederea Tatălui său și cu simțul viu al responsabilității față de această lume pe care Dumnezeu o lasă în mâinile noastre. Nimic nu este străin inimii unui copil al lui Dumnezeu, căci este lumea însăși – totul și toți – care constituie această moștenire.
SĂ IEȘI ÎN ÎNTÂMPINAREA PERSOANELOR CONCRETE, CU VISURULE LOR, CU SENSIBILITĂȚILE LOR. ASTFEL CUNOȘTINȚA CU EI SE TRANSFORMĂ ÎN EMPATIE
Iubirea de lume ca dar pe care Dumnezeu Tatăl ne-o încredințează, ne determină să vrem „să cunoaștem în profunzime timpul în care trăim, dinamicele care îl traversează, potențialitățile care îl caracterizează, dar și limitele și nedreptățile, grave uneori, care îl chinuiește” [7]. Nu este vorba despre o simplă înțelegere intelectuală ci de a ieși în întâlnirea persoanelor concrete , cu visurile lor, cu speranțele lor, cu sensibilitățile lor, nevoilor lor și criticile lor. Astfel cunoștința cu ei se transformă în empatie, în ascultare, în efort pentru a-l ajuta pe celălalt și a se angaja în căutarea binelui, în iubirea incarnată. Benedict al XVI-lea o explică în enciclica Caritas in veritate: „A iubi pe cineva înseamnă a-i dori binele și a face totul pentru aceasta. Alături de binele individual există un bine legat de viața în societate: binele comun. Este binele nostru al tuturor, constituit din indivizi, din familii și din grupuri intermediare ce formează o comunitate socială. Nu este un bine căutat pentru el însuși, ci pentru persoanele care fac parte din comunitatea socială și care, în ea singură, pot ajunge realmente și mai eficient la binele lor. Este o exigență a dreptății și a carității să vrei binele comun și să-l cauți” [8].
ESTE UN TEXT (PARABOLA BUNULUI SAMARITEAN) CARE NE INVITĂ SĂ NE REVIGORĂM VOCAȚIA DE CETĂȚENI AI RESPECTIVELOR NOASTRE ȚĂRI ȘI AI LUMII ÎNTREGI, CONSTRUCTORI AI UNEI NOI LEGĂTURI SOCIALE
Sigur că din dragostea – pentru Dumnezeu, pentru ceilalți, pentru lume – țâșnește forța care oferă demnitate și transformă munca și care ne permite să construim cu ceilalți acest bine al nostru al tuturor, pornind de la poziția și contribuția specifică propriei noastre profesiuni. Modelul iubirii empatizând cu semenul tău este parabola Bunului Samaritean, explică Papa Francisc: „Este un text care ne invită să ne revigorăm vocația de cetățeni ai respectivelor noastre țări și ai lumii întregi, constructori ai unui nou liant social” [9]. Continuând, subliniază că însuși „bunul Samaritean a avut nevoie de existența unui han, care i-a permis să rezolve ceea ce , singur, în acel moment, nu era în măsura să ofere” [10]; munca este cea care ne permite să contribuim la soluționarea nevoilor umane.
O manieră de a exista în lume
O mentalitate laică se bazează pe considerentul că munca, relațiile sociale și politice, timpul liber, etc., reprezintă un loc de întâlnire cu Dumnezeu și o sarcină proprie creștinului obișnuit. În plus, munca este, desigur, maniera specifică pe care fiecare persoană trebuie să o considere ca pe un tezaur și să contribuie la construirea societății. Viețile noastre ar fi foarte diferite fără agricultură, învățământ, transport, ingineri, scenariști. Sfântul Josemaría o exprima astfel: „Munca este vehiculul prin care omul se inserează în societate, mijlocul prin care se inserează în ansamblul relațiilor umane, instrumentul care îi atribuie un loc, un loc în coexistența semenilor. Munca profesională și existența în lume sunt cele două fațete, care se cer una pe cealaltă, fără a fi posibil să o înțelegi pe una fără cealaltă” [11].
CHESTIUNE DECISIVĂ: CARE ESTE, DOAMNE, BINELE PE CARE ÎL AȘTEPȚI DE LA MINE?
Acest loc propriu, în care Dumnezeu ne așteaptă pe fiecare, este un mediu privilegiat pentru desfășurarea libertății ca pe o capacitate generatoare de lucruri bune cu și pentru ceilalți, dar care sunt la fel de bune pentru sine. „Să promovăm din nou binele, pentru noi înșine și pentru întreaga umanitate și astfel mergem spre o creștere autentică și integrală” [12]. La coafor, la birou, în sala de clasă, în grădină sau dressing, munca efectuatăastăzi și acum este răspunsul la întrebarea decisivă: care este, Doamne, binele pe care îl aștepți de la mine? Apoi, chiar acest angajament să cauți perfecțiunea creștină în profesiune, să dai „un bun exemplu, fiecare la locul lui, înseamnă deja să cauți binele umanității” [13].
În același timp, nu este greu să-ți dai seama că a face binele este o sarcină care depășește indivizii singulari; în plus este o sarcină comună, o luptă partajată, după cum pandemia ne-a făcut să înțelegem și cum o explică Papa: „Nimeni nu poate înfrunta lumea într-o manieră izolată. […] Avem nevoie de o comunitate care să ne susțină, care să ne ajute și în care să ne ajutăm reciproc să privim înainte. Ce important este să visăm împreună! Singur, riști să ai miraje prin care vezi ceea ce nu există; visele se construiesc împreună. Visăm ca o singură și aceeași umanitate, după cum călătorii au aceeași carne, precum copiii aceluiași pământ care ne adăpostește pe toți, fiecare cu bogăția credinței sale ori a convingerilor sale, fiecare cu propria sa voce, toți frați” [14]. Iar experiența confirmă că făcând binele împreună se frânge bariera diferențelor ideologice, a modelelor de viață diferite sau a lipsei de credință.
FĂCÂND BINELE ÎMPREUNĂ SE FRÂNGE BARIERA DIFERENȚELOR IDEOLOGICE, A MODELELOR DE VIAȚĂ DIFERITE SAU A LIPSEI DE CREDINȚĂ
Vor exista mereu în Biserică instituții orientate spre asistență, iar noi toți, creștini, suntem chemați să fim Bunul Samaritean care se oprește lângă fratele său rănit. Dar, ca laici, avem misiunea inalienabilă să fim prezenți în locurile în care societatea există, mai ales în acele locuri legate de profesiunea noastră. Un arhitect, de exemplu, poate manifeste contra poluării, să voteze pentru un partid pro-familie și să facă voluntariat pe lângă cei fără adăpost din orașul său. Dar, dacă lucrează în domeniul urbanismului, el este de neînlocuit pentru a crea, cu colegii săi, împrejurimi verzi cât mai multe, intergeneraționale, sigure, cu serviciile lor de bază, bine conectate cu spații comune, etc., așa încât să influențeze direct calitatea aerului, relațiile familiale și accesul la aceste spații.
Cu caritate și dreptate
Această manieră creștină de a fi și de a se găsi în lume, de a munci cu ceilalți și pentru ceilalți poartă în ea cel mai mare potențial transformator al societății: credința „care ne luminează conștiințele, invitându-ne să participăm cu toate forțele noastre la vicisitudinile și problemele istoriei umane. În această istorie, care a început cu crearea lumii, și care se va sfârși la consumarea secolelor, creștinul nu este un apatrid. Este in cetățean al cetății oamenilor, cu un suflet plin de dorința de Dumnezeu” [15].
CREȘTINUL NU ESTE UN APATRID, ESTE UN CETĂȚEAN AL CETĂȚII OAMENILOR, CU UN SUFLET PLIN DE DORINȚA DE DUMNEZEU (SFÂNTUL JOSEMARÍA)
Dacă ne concentrăm pe domeniul muncii, este potrivit să ne întrebăm ce caracteristici ale modului de a fi creștin promovează cel mai eficient posibil această transformare. Răspunsul ar fi larg, dar există două virtuți care contribuie la aceasta, de o valoare deosebită: caritatea și dreptatea, văzute în dimensiunea lor socială. Cele două se traduc printr-o serie de atitudini care, în prezent, sunt recunoscute ca valori esențiale pentru a duce spre bine o întreprindere comună și pe care doctrina socială a Bisericii o propune. Aceste învățături oferă linii directoare, care luminează cu lumina adevărului Evangheliei modurile posibile de a acționa în situațiile sociale, culturale, etc. cele mai diverse și care se manifestă în unele atitudini, ca cele descrise mai jos.
Prietenia socială, solidaritatea și participarea duc la „construirea relațiilor care nu revelează simpla muncă și care întăresc legături bune” [16]. Astfel o exprima sfântul Josemaría într-o scrisoare din 1939 despre misiunea creștinului în viața socială: „Un creștin nu poate fi individualist, el nu-i poate neglija pe ceilalți, nu poate trăi în mod egoist, să întoarcă spatele lumii; el este îndeosebi social; membru responsabil al Corpului mistic al lui Cristos” [17].
Promovarea dezvoltării umane integrale – a tuturor oamenilor și omului în întregime – propune libertatea responsabilă a persoanei și a popoarelor, deoarece nicio structură nu poate garanta o asemenea dezvoltare din exterior și dincolo de responsabilitatea umană [18]. Cooperarea naște convingerea că nu este posibilă găsirea soluției problemelor sub o singură perspectivă și conduce la o deschidere proactivă, la o muncă de echipă – inclusiv cu cei care nu gândesc ca noi – și la un dialog sincer.
SOCIETATEA NU POATE FI PROMOVATĂ NUMAI PRIN RELAȚII JUSTE ȘI DREPTE ȘI D E DATORII, CI ÎNAINTE DE TOATE PRIN RELAȚII DE LIBERTATE, DE CARITATE ȘI DE COMUNIUNE
Justiție înseamnă să dai altuia ceea ce îi aparține, ceea ce îi corespunde după ființa sa și după funcția sa. Este prima cale a carității, inseparabilă de ea [19] și, în același timp, cheamă la o logică superioară pentru că societatea nu poate fi promovată numai prin relații juste și drepte și de îndatoriri , dar trebuie înaintea oricărei ființe prin relații de libertate, de mizericordie și de comuniune [20].
Transparența, onestitatea și responsabilitatea ca valori sociale [21], deși ar putea crea dezavantaje pe termen scurt – propriu celor care își asumă riscul de a se încrede în ceilalți – sunt baze solide pentru a crea un mediu și un mijloc de a lucra ce duc la partajarea îndatoririlor reciproce, mobilizând astfel mult mai mult decât simpla revendicare a drepturilor [22].
Posibilitățile sunt infinite, după circumstanțele fiecăruia. Participarea la asociații profesionale, mentoratul de studii în disciplinele științifice și tehnice, proiectele de colaborare open source în care alfabetizarea adulților, de exemplu, pot fi inițiative care să se promoveze cu colegii. Prioritatea acordată cercetării maladiilor, serviciile pro bono pentru cauze pertinente, angajarea în favoarea unui proces industrial mai curat, refuzul mitei sau ameliorarea condițiilor de muncă pot fi inițiative de promovat în sânul întreprinderii sau al instituției în care se lucrează.
Să transformăm ambientul muncii
Dragostea pentru lume, cât și conștiința propriei libertăți duc la angajarea, în și pornind de la propria muncă, la ameliorarea societății. Munca nu este pur și simplu un loc de autorealizare individuală ci o platformă de la care pornind se desfășoară, în toată amploarea sa, solicitudinea umană și creștină pentru aproapele nostru și pentru condițiile sociale care fac posibilă dezvoltarea [23].
SOLUȚIONAREA PROBLEMELOR SE CAUTĂ MAI ÎNTÂI ÎN AMBIENTUL IMEDIAT
Îmbrățișarea muncii ca un mijloc de a contribui la progresul umanității, înseamnă să contribui mai întâi la umanizarea propriului mediului de muncă. Soluționarea problemelor se caută mai întâi în ambientul imediat [24].De exemplu, în situațiile de conflict ce apar în muncă ori ca în toate relațiile umane, esențialul este să nu le lăsăm să ne domine sau să le lăsăm să se termine cu victoria a ceea ce Papa Francisc numește logica conflictului [25] care caută mereu vinovați de stigmatizat și disprețuit și drepți spre a-i îndreptăți: „Când ne oprim la o situație de conflict, pierdem simțul unității profunde a realității” [26].
Ambientul de muncă cere și o angajare constantă și hotărâtă în iubire, încercând să ne interesăm de fiecare persoană, de nevoile sale, pentru că noi toți suntem săraci, lipsiți de ceva „nu numai în temeni materiali, dar și spirituali, afectivi și morali” [27]. Experiența personală a iubirii lui Dumnezeu, a familiei , a prietenilor ne ușurează sarcina.
Tot ceea ce precedă poate fi realizat în numeroase moduri concrete: susținerea unei colege care așteaptă un copil sau care este în sarcina unei persoane bătrâne sau dependente; să acordăm foloase din care nu obținem beneficii; să celebrăm aniversări; să trecem peste micile diferende; să ne comportăm loial și să nu criticăm.
ACEASTĂ UMANIZARE A AMBIENTULUI IMEDIAT IMPLICĂ ȘI IDENTIFICAREA PROBLEMELOR, ÎNCERCAREA DE „A ÎNECA RĂUL ÎNTR-O ABUNDENȚĂ DE BINE”
Această umanizare a ambientului imediat implică și identificarea problemelor, încercarea de a „îneca răul într-o abundență de bine”, acoperirea carențelor, multiplicarea inițiativelor care dezvoltă sau redirecționează energiile implicite către situația care trebuie ameliorată [28]. În acest mod se depășește o perspectivă individualistă și utilitară , apoi se pot descoperi, cu privirea purificată de caritate „convergențe deosebite și posibilități concrete de soluționare, fără a renunța la nicio componentă fundamentală a vieții uman” [29].
DEZVOLTAREA PRESUPUNE O ATENȚIE LA VIAȚA SPIRITUALĂ, O SERIOASĂ CONSIDERARE A EXPERIENȚELOR DE ÎNCREDERE ÎN DUMNEZEU, FRATERNITATE SPIRITUALĂ ÎN CRISTOS
Rămân multe de făcut și poate, ca și Moise, vom da greș în fața efortului. Este bine să păstrăm în minte concluzia enciclicei Caritas in veritate: „Dezvoltarea are nevoie de creștini care să aibă mâinile întinse spre Dumnezeu într-un gest de rugăciune, conștienți de faptul că iubirea bogată în adevăr, caritas in veritate, de unde continuă dezvoltarea autentică, nu este produsă de noi, ci ne este dată. De aceea, chiar și în momentele cele mai dificile și în situațiile cele mai complexe, noi trebuie nu doar să reacționăm în consecință, dar mai ales să ne referim la iubirea sa. Dezvoltarea presupune atenție la viața spirituală, o serioasă considerare a experiențelor de încredere în Dumnezeu, de fraternitate spirituală în Cristos, de a ne încredința Providenței și Milostivirii divine, de dragoste și iertare, de renunțare la sine, de primire a aproapelui, de dreptate și pace. Toate acestea sunt indispensabile pentru a transforma „inimile de piatră” în „inimi de carne” (Ez 36, 26 ), încât viața pe pământ să devină „divină” și, prin urmare, mai demnă de om” [30].
[1] Papa Francisc, Scrisoare Enc. Laudato Si, nr.127.
[2] Papa Francisc, Discursul Curiei romane cu ocazia urărilor de Crăciun, 21-12-2020, nr. 6.
[3] Gn, 2, 15.
[4] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr.14 din 15 oct 1948, nr.4.
[5] Sfântul Josemaría, Este Cristos care trece, nr.17.
[6] Cf. Ps 2, 8: „Cere-mi și eu îți voi da popoarele ca moștenire și marginile pământului în stăpânire”.
[7] Fernando Ocáriz, Mesaj, 7 iulie 2017.
[8] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea Enc. Caritas in veritate, nr.7.
[9] Papa Francisc, Fratelli Tutti, nr. 66.
[10] Papa Francisc, Ibid. nr. 165.
[11] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr. 11, 6 mai 1945, nr.13.
[12] Papa Francisc, Fratelli Tutti, nr. 113.
[13] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr.3 din 9 ian. 1932, nr.4.
[14] Papa Francisc, Fratelli Tutti, nr.8.
[15] Sfântul Josemaría, Este Cristos care trece, nr.99.
[16] Papa Francisc, Discurs adresat membrilor Colegiului Cardinalilor și al Curiei romane cu prilejul urărilor de Crăciun , 23-12-2021.
[17] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr. 5, 2 oct 1939, nr. 37.
[18] Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, nr. 17.
[19] Ibid. nr. 6.
[20] Ibid.
[21] Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, nr.36.
[22] Ibid, nr. 43.
[23] Cf. Ana Marta González, „Lumea și condiția umană la Sfântul Josemaría Escrivá. Chei creștine pentru o filozofie a științelor sociale”, în Romana nr. 65, iulie – decembrie 2017.
[24] Cf. Sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 10: „Noi vedem în muncă – în nobilul efort creator al oamenilor – nu numai una dintre cele mai înalte valori umane, indispensabilă progresului societății și a necesității din ce în ce mai drepte a raporturilor dintre oameni, dar și un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru creaturile sale și iubirea oamenilor între ei și pentru Dumnezeu; un mijloc de perfecțiune, o cale de sfințenie”.
[25] Papa Francisc, Discurs adresat membrilor Colegiului Cardinalilor și al Curiei romane cu prilejul urărilor de Crăciun , 23-12-2021, nr. 7.
[26] Papa Francisc, Exhort. Ap. Evangelii gaudium, nr. 226.
[27] Papa Francisc, Discurs adresat membrilor Colegiului Cardinalilor și al Curiei romane cu prilejul urărilor de Crăciun , 23-12-2021.
[28] Cf. Ana Marta González, „Lumea și condiția umană la Sfântul Josemaría Escrivá. Chei creștine pentru o filozofie a științelor sociale”, în Romana nr. 65, iulie – decembrie 2017.
[29] Benedict XVI Scrisoare, Enc. Caritas in veritate., nr. 32.
[30] Ibid., nr. 79.