O inimă care suferă pentru lume

În fața greutăților, sfântul Josemaría nu se lăsa descurajat. Rămânea neclintit, dar, fără îndoială, suferea cu toată ființa lui, mai ales când se gândea la suferințele fiilor săi. Inima lui, mare și deschisă lumii, privea, dincolo de nevoile Lucrării și ale apostolatelor ei, spre tot ceea ce tulbura pacea lumii: uri fratricide, înfruntări sociale, persecutarea Bisericii și războaie între popoare. Aceste lupte erau frământări pe care le lua asupra sa, implorând de mii de ori pe zi: Cor Iesu sacratissimum, dona nobis pacem!

Dar, la începutul lunii septembrie, lucrările (la clădirea din Villa Tevere) luaseră o întorsătură atât de proastă, încât Fondatorul, văzând că întreprinderea romană se duce la fund, a lansat un S.O.S., poate că Domnul voia să pună capăt acestui chin. (...) A hotărât să consacre Opus Dei, cu toți membrii și apostolatele sale, Preasfintei Inimi a lui Isus. În curând voi face consacrarea către Preasfânta Inimă – le vestește celor din Mexic –. Ajutați-mă s-o pregătesc, repetând de multe ori: Cor Iesu sacratissimum, dona nobis pacem.

Iar, ca un fel de post-scriptum, cererea de ajutor: S.O.S. Suntem în continuare cu apa până la gât. Și tot cu aceeași încredere în Dumnezeu, Tatăl nostru. Se apropia 26 octombrie, sărbătoarea lui Cristos Rege, ziua stabilită pentru ceremonia consacrării, iar don Josemaría îi îndemna pe toți fiii săi să-l ajute s-o facă pe placul Lui, pe placul Inimii lui Isus. Se vârâse într-o asemenea fundătură încât, judecând după ce scrie, se simțea încolțit, fără scăpare, legat de mâini și de picioare: Punem mijloacele pământești și ne rugăm, aici. Dar – insist – nu se vede nicio ieșire [...]. Dacă nu dezlegăm nodul acesta înainte de sfârșitul lunii, putem primi o lovitură care să-l bucure pe satana.

Zece zile de răgaz înainte de prăbușirea prevăzută, dacă Dumnezeu nu avea să îndrepte situația. Avea încredere că Fecioara nu-i va părăsi și că dumnezeiescul ei Fiu, apropiindu-se ziua consacrării Lucrării, nu putea să nu răspundă strigătului atâtor rugăciuni. Dar scrisoarea în care își exprimă această speranță se încheie cu o mărturisire sleită, adresată Consiliarului din Columbia: Nu știu cum îți scriu – nu recitesc scrisoarea – pentru că am pe deasupra și grija sănătății lui Álvaro. (...)

„Lucrarea lui Dumnezeu” – scrisese – „s-a născut pentru a răspândi în toată lumea mesajul de iubire și de pace pe care ni l-a lăsat Domnul; pentru a-i chema pe toți oamenii la respectarea drepturilor persoanei.

[...] Văd Lucrarea proiectată în veacuri, mereu tânără, plină de avânt, frumoasă și rodnică, apărând pacea lui Cristos, pentru ca toată lumea s-o aibă.”

A sosit ziua

În ziua în care trebuia făcută consacrarea – 26 octombrie 1952 –, micul oratoriu alăturat camerei sale de lucru nu era încă terminat. Când le scrie celor din Madrid, câteva zile mai târziu, se vede limpede cât e de mulțumit de ispravă: să se cațăre pe trei scări până să ajungă la oratoriu și să facă acolo consacrarea: „Mulțumit: am făcut consacrarea, urcând pe trei scări de mână – una după alta! – ca să ajung la oratoriu. Va veni pacea, pe toate planurile! Sunt sigur de asta”.

În ziua aceea consacrase Lucrarea cu toate lucrările ei apostolice; și sufletele membrilor Opus Dei cu toate facultățile, simțurile, gândurile, cuvintele, faptele, muncile și bucuriile lor; și mai ales Îți consacrăm – spunea formula – „bietele noastre inimi, ca să nu avem altă libertate decât aceea de a Te iubi pe Tine, Doamne”.

Optimist și sigur

Pacea a coborât încet peste sufletul lui, ca o ploaie blândă și binefăcătoare. Nicio schimbare bruscă. Nicio minune uimitoare. Fericirea lăuntrică – gaudium cum pace – a venit ca o adiere, redând sufletului bucuria, siguranța și optimismul: „Până acum nu se vede soluția economică. Dar sunt mulțumit și sigur. Cât de mult aștept de la această consacrare!”.

Împotrivirea s-a mai potolit, fără să înceteze cu totul, căci calomniile erau ca monstrul cu șapte capete. Povara copleșitoare a datoriilor a mai slăbit; a fost cu putință să fie amânate unele plăți; s-au primit mici donații și au fost ipotecate terenul și o parte din ce era deja construit.

Odată cu consacrarea, îndrăzneala lui s-a lărgit, declarându-se optimist și sigur. În Inima lui Isus a aflat pace și adăpost, potrivit cererii făcute la 26 octombrie: „Dă-ne harul de a afla în dumnezeiasca Inimă a lui Isus locuința noastră; și așază în inimile noastre locul odihnei Tale, ca să rămânem astfel strâns uniți: pentru ca într-o zi să Te putem lăuda, iubi și avea în veci, în Cer, în unire cu Fiul Tău și cu Duhul Sfânt. Așa să fie”.

Sursa: texte preluate din Vázquez de Prada, Andrés, Fondatorul Opus Dei (III)