Apostolatul

În acţiunile de apostolat, este bine – e o datorie – să-ţi socoteşti mijloacele pământeşti (2 + 2 = 4), dar nu uita – niciodată! – că ai de socotit, din fericire, cu altă numărătoare: Dumnezeu + 2 + 2...

Drum, 471

Apostolatul creștin –și mă refer aici în mod specific la cel al unui creștin obișnuit, apostolatul bărbatului sau femeii care trăiește ca oricare altul între semenii săi– este o mare cateheză în care, prin apropierea personală, printr-o prietenie loială și autentică, se trezește în ceilalți foamea de Dumnezeu și i se deschid noi orizonturi: cu naturalețe, cu simplitate, spuneam, cu exemplul unei credințe profund trăite, prin cuvântul amabil dar plin de puterea adevărului divin.

E Cristos care trece, nr. 149

Isus S-a dus la ceruri, spuneam. Dar creștinul poate, în rugăciune și în Euharistie, să se adreseze Lui așa cum I s-au adresat primii doisprezece, să se aprindă de zelul lor apostolic, ca să facă cu El o slujire de co-răscumpărare, care înseamnă a semăna pacea și bucuria. A sluji, deci: apostolatul nu este altceva. Dacă ne bazăm exclusiv pe propriile noastre forțe, nu vom realiza nimic pe plan supranatural; fiind instrumente ale lui Dumnezeu, vom reuși totul: toate le pot în Cel care mă întărește. Dumnezeu, în bunătatea Sa infinită, a dispus folosirea acestor instrumente nepotrivite. Așadar, apostolul nu are alt scop decât acela de a-L lăsa pe Domnul să lucreze, de a se arăta pe deplin disponibil, pentru ca Dumnezeu să poată duce la îndeplinire –prin creaturile Sale, prin sufletul ales– lucrarea Lui mântuitoare.

E Cristos care trece, nr. 120

Cristos ne-a învăţat în mod definitiv drumul iubirii către Dumnezeu: apostolatul este iubirea lui Dumnezeu care se revarsă în darul de noi înşine pentru alţii. Viaţa interioară ne conduce să creştem în unire cu Cristos prin intermediul Pâinii Cuvântului; şi grija apostolică este manifestarea exactă, adecvată, necesară, a vieţii interioare. Când se savurează iubirea lui Dumnezeu, se simte greutatea sufletelor. Nu este posibil să despărţim viaţa interioară de apostolat, cum nu este posibil să despărţim în Cristos condiţia sa de Dumnezeu-Om de misiunea sa de Răscumpărător. Cuvântul vrea să se întrupeze pentru a salva pe oameni, pentru a-i face una cu El. Motivul venirii sale în lume, cum recităm în Crez, este aici: Pentru noi şi pentru măntuirea noastră s-a coborât din cer.

Pentru creştin, apostolatul este un fapt natural cu condiţia sa; nu este ceva adăugat, suprapus, exterior activităţii sale zilnice, muncii sale profesionale. Am repetat neîncetat, de când Domnul a voit să se nască Opus Dei: este necesar să sfinţim munca obişnuită, să ne sanctificăm în ea şi să sfinţim pe alţii prin exercitarea profesiunii proprii, trăind fiecare în starea sa proprie.

Conduita noastră trebuie să fie aşa încât ceilalţi să poată spune, văzându-ne: iată un creştin, pentru că nu urăşte, pentru că ştie să înţeleagă, pentru că nu este însufleţit de un zel fanatic, pentru că domină instinctele sale, pentru că se sacrifică, pentru că manifestă sentimente de pace, pentru că iubeşte.

Este Isus care trece, 122

Apostolatul nostru trebuie să se bazeze pe înțelegere. Repet: caritatea înseamnă, mai mult decât a dărui, a înțelege. Nu vă ascund că eu am învățat, pe propria piele, cât de greu este să nu fii înțeles. Mereu am încercat să mă fac înțeles, dar sunt unii care s-au încăpățânat să nu mă înțeleagă. Iată un motiv în plus, viu și concret, care mă face să doresc să înțeleg pe toți. Dar nu un impuls trecător trebuie să ne împingă să avem acea inimă largă, universală, catolică. Spiritul de înțelegere este un semn al carității creștine a unui bun fiu al lui Dumnezeu: pentru că Domnul ne vrea pe toate căile drepte ale pământului, ca să răspândim sămânța fraternității –nu a neghinei–, a îngăduinței, a iertării, a carității, a păcii. Să nu vă simțiți niciodată dușmani ai nimănui.

E Cristos care trece, nr. 124

Fiți îndrăzneți. Vă puteți baza pe ajutorul Mariei, Regina apostolorum. Iar Stăpâna Noastră, fără să înceteze să fie Mamă, știe să-și pună fiii în fața responsabilităților lor precise. Maria, celor care se apropie de ea și contemplă viața ei, le face întotdeauna imensul dar de a-i duce la Cruce, de a-i așeza față în față cu exemplul Fiului lui Dumnezeu. Și în acea confruntare, în care se hotărăște viața creștină, Maria mijlocește astfel încât comportamentul nostru să culmineze cu o împăcare a fratelui mai mic –tu și cu mine– cu Fiul întâi-născut al Tatălui.

E Cristos care trece, nr. 149