În zilele acelea, s-a dus pe munte să se roage şi a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli: pe Simon, pe care l-a numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, pe Iacob şi Ioan, pe Filip şi Bartolomeu, pe Matei şi Toma, pe Iacob, fiul lui Alfeu, şi pe Simon numit Zelotul, pe Iuda, fiul lui Iacob, şi pe Iuda Iscariot, care a devenit trădător. (Lc 6, 12-16)

„Pentru mine este încurajator să mă opresc asupra unui episod relatat pas cu pas în paginile Evangheliei: chemarea celor doisprezece dintâi. Să-l medităm și noi cu atenție, rugându-i pe acești sfinți martori ai Domnului să ne învețe să-L urmăm pe Cristos așa cum L-au urmat ei.

Cei dintâi apostoli –față de care am o mare devoțiune și afecțiune– erau, conform criteriilor omenești, nesemnificativi. În ceea ce privește poziția socială, cu excepția lui Matei, care probabil câștiga bine și care a lăsat totul atunci când Isus i-a cerut, ceilalți erau pescari: trăiau de pe o zi pe alta, trudind noaptea pentru a-și putea câștiga existența.

Dar poziția socială este lucrul cel mai puțin important. Nu erau învățați, nici măcar deosebit de inteligenți, cel puțin în ceea ce privesc realitățile supranaturale. Chiar și cele mai simple pilde și comparații li se păreau greu de înțeles, astfel încât se îndreptau spre Învățător: Domine, edissere nobis parabolam – „Doamne, explică-ne parabola”. Când Isus, printr-o imagine, face aluzie la aluatul fariseilor, ei înțeleg că îi mustră pentru că nu cumpăraseră pâine.

Săraci, ignoranți. Și nici măcar simpli, fără complicații. În ciuda limitelor lor, erau ambițioși. De multe ori discutau despre cine avea să fie cel mai mare, atunci când –conform mentalității lor– Cristos ar fi întemeiat pe pământ împărăția definitivă a lui Israel. Ei se ceartă și se aprind chiar în acel moment sublim, în care Isus este pe punctul de a Se jertfi pentru omenire: în intimitatea Cinei de Taină.

Credință? Foarte puțină. Însuși Isus Cristos o spune. Îl văzuseră înviind morți, vindecând tot felul de boli, înmulțind pâinile și peștii, potolind furtuni, izgonind demoni. Sfântul Petru, ales drept cap, este singurul care știe să răspundă cu promptitudine: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Dar este o credință pe care o interpretează în felul său, motiv pentru care își permite să-L dojenească pe Isus Cristos, încercând să-L împiedice să Se jertfească pentru răscumpărarea oamenilor. Iar Isus este nevoit să-i răspundă: Mergi în urma mea, Satană! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor. Petru gândea omenește, comentează Sfântul Ioan Gură de Aur, și socotea că toate acestea –Patimile și Moartea– erau nevrednice de Cristos, de neacceptat. De aceea, Isus îl mustră și îi spune: „Nu, suferința nu este nedemnă de Mine; tu o judeci astfel pentru că raționezi cu idei trupești, omenești”.

Acei oameni de puțină credință, poate se remarcau în dragostea lor pentru Cristos? Fără îndoială Îl iubeau, cel puțin prin cuvânt. Uneori se lasău purtați de un entuziasm nestăpânit: să mergem și noi ca să murim cu El. Dar când va veni momentul adevărului, toți vor fugi, cu excepția lui Ioan, care a iubit cu adevărat, prin fapte. Doar acest adolescent, cel mai tânăr dintre apostoli, rămâne lângă Cruce. Ceilalți nu au simțit acea iubire atât de tare ca moartea.

Aceștia au fost Discipolii aleși de Domnul; așa i-a ales Cristos; așa se arătau înainte ca, plini de Duhul Sfânt, să devină stâlpi ai Bisericii. Sunt oameni obișnuiți, cu defecte, cu slăbiciuni, plini cu vorbe mai multe decât fapte. Și totuși, Isus îi cheamă pentru a face din ei pescari de oameni, corăscumpărători, administratori ai harului lui Dumnezeu.

Ceva asemănător ni s-a întâmplat și nouă”.

E Cristos care trece, nn. 2-3