— S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie (Mc 1,15). Toată mulțimea venea la El și îi învăța (Mc 2,13). Isus vede acele bărci la țărm și se urcă în una din ele. Cu câtă naturalețe vine Isus în barca fiecăruia dintre noi!

Când te apropii de Domnul, gândește-te că El este tot timpul foarte aproape de tine: regnum Dei intra vos est (Lc 17,21). Îl vei găsi în inima ta.

Cristos trebuie să domnească, înainte de toate, în sufletul nostru. Pentru ca El să domnească în mine, am nevoie de harul Său nesfârșit: doar astfel, chiar și ultima bătaie a inimii, chiar și ultima mea respirație, privirea cea mai puțin intensă, cuvântul cel mai banal, senzația cea mai elementară se vor transforma în osana pentru Cristosul meu Rege.

Duc in altum. — În larg! — Respinge pesimismul care te face laș. Et laxate retia vestra in capturam (Lc 5,4) — și aruncă-ți năvodul pentru a pescui.

Trebuie să avem încredere în aceste cuvinte ale Domnului: să urcăm în barcă, să împingem vâslele, să ridicăm pânzele și să ne lansăm în această mare a lumii pe care Cristos ne-o încredințează ca moștenire.

— Et regni ejus non erit finis. — Împărăția Sa nu va avea sfârșit!

— Nu te bucuri să lucrezi pentru o asemenea domnie?

Sfântul Rozariu, Misterele de Lumină, Vestirea Împărăției lui Dumnezeu

Predicarea împărăției

Când Cristos Își începe predicarea pe pământ, nu oferă un program politic, ci spune: convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor (Mt 4,17; cf. Mt 3,2); le poruncește discipolilor să vestească această veste bună (cf. Lc 10,9) și îi învață să ceară în rugăciune venirea împărăției (cf. Mt 6,10). Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa, o viață sfântă: ceea ce trebuie să căutăm mai întâi (cf. Mt 6,33), singurul lucru cu adevărat necesar (cf. Lc 10,42).

Mântuirea, pe care o predică Domnul nostru Isus Cristos, este o invitație adresată tuturor. Împărăția cerurilor este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său. Și i-a trimis pe servitorii lui să-i cheme pe cei invitați la nuntă (Mt 22,2-3). Prin urmare, Domnul revelează că Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru (Lc 17,21). Nimeni nu este exclus de la mântuire, dacă se supune în mod liber cerințelor iubitoare ale lui Cristos: să se nască din nou (cf. In 3,5), să devină precum copiii, în simplitatea spiritului (cf. Mc 10,15; Mt 18,3; 5,3); să-și depărteze inima de tot ceea ce o desparte de Dumnezeu (cf. Mt 19,23). Isus vrea fapte, nu doar cuvinte (cf. Mt 7,21). Și un efort hotărât, pentru că numai cei care luptă vor fi vrednici de moștenirea veșnică (cf. Mt 11,12). Cine înțelege împărăția pe care o propune Cristos, își dă seama că merită să riști totul pentru a o obține: ea este perla pe care o dobândește negustorul cu prețul vânzării a tot ceea ce posedă, este comoara găsită pe câmp (cf. Mt 13,44-46). Împărăția cerurilor este o cucerire dificilă: nimeni nu este sigur că o va dobândi (cf. Mt 21,43; 8,12), dar strigătul umil al omului căit reușește să-i deschidă larg porțile. Unul dintre tâlharii răstigniți împreună cu Isus Îl roagă: Isuse, amintește-Ți de mine când vei veni în împărăția Ta! Și Isus i-a răspuns: Adevăr îți spun: astăzi vei fi cu Mine în paradis! (Lc 23,42-43).

Împărăția lui Cristos nu este un simplu mod de a vorbi, nici o imagine retorică. Cristos trăiește, tot ca om, cu același trup pe care Și l-a asumat la Întrupare, care a înviat după Cruce și care subzistă glorificat în Persoana Cuvântului împreună cu sufletul Său omenesc. Cristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, trăiește și domnește: El este Domnul lumii. Numai prin El se menține în viață tot ceea ce trăiește.

E Cristos care trece, nr. 180

Împărăția cerurilor este asaltată cu violență și cei violenți o iau prin forță (Mt 11,12). Această forță nu se manifestă în violență împotriva celorlalți: este tăria pentru a combate propriile slăbiciuni și mizerii, curajul de a nu-ți masca infidelitățile personale, îndrăzneala de a-ți mărturisi credința chiar și atunci când ambientul este potrivnic.

E Cristos care trece, nr. 82

În mijlocul îndeletnicirilor zilnice, în lupta pentru a depăși tendința spre egoism, în bucuria prieteniei cu ceilalți oameni, în toate aceste momente creștinul trebuie să-L regăsească pe Dumnezeu. Prin Cristos și în Duhul Sfânt, creștinul are acces la intimitatea lui Dumnezeu Tatăl și își parcurge calea căutând acea împărăție care nu este din lumea aceasta, dar care a început și se pregătește în această lume.

E Cristos care trece, nr. 116

În timp ce așteptăm întoarcerea Domnului, care va lua din nou în posesie deplină Împărăția Sa, nu putem sta cu mâinile în sân. Răspândirea Împărăției lui Dumnezeu nu este doar misiunea oficială a membrilor Bisericii care Îl reprezintă pe Cristos, fiindcă aceștia au primit de la El puterile sacre. Vos autem estis corpus Christi (1Cor 12,27), și voi sunteți trupul lui Cristos, ne amintește Apostolul, cu mandatul specific de a negocia până la capăt.

E Cristos care trece, nr. 121

Ca Isus să crească în noi

Încă de la prima noastră decizie conștientă de a trăi întreaga învățătură a lui Cristos, putem fi siguri că am avansat mult pe drumul fidelității față de Cuvântul Său. Și totuși, oare nu este adevărat că încă mai sunt atâtea lucruri de făcut? Nu-i adevărat că rămâne, mai ales, atâta mândrie? Este nevoie, fără îndoială, de o nouă schimbare, de o fidelitate mai deplină, de o smerenie mai profundă, într-atât încât, micșorându-se egoismul nostru, să crească Cristos în noi, deoarece illum oportet crescere, me autem minui, El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez (In 3,30).

Nu se poate să rămânem imobili. Trebuie să înaintăm către ținta pe care a semnalat-o Sfântul Paul: nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine (Gal 2,20). Ambiția este înaltă și nobilă: identificarea cu Cristos, sfințenia. Nu există o altă cale, dacă se dorește a fi coerent cu viața divină pe care, prin Botez, Dumnezeu a făcut să se nască în sufletul nostru. Avansarea înseamnă a înainta în sfințenie; retrocesul înseamnă a se nega dezvoltării normale a vieții creștine. Deoarece focul iubirii lui Dumnezeu trebuie alimentat, trebuie să crească în fiecare zi, înrădăcinându-se în suflet; iar focul se menține viu arzând lucruri noi. (...)

Postul ne pune acum în fața acestor întrebări fundamentale: înaintez în fidelitatea față de Cristos?, în dorința de a mă sfinți?, în generozitatea apostolică în viața mea de zi cu zi, la locul de muncă cu colegii de profesie? Fiecare, în tăcere, să răspundă la aceste întrebări, și va vedea că este nevoie de o nouă transformare, pentru ca Cristos să trăiască în noi, pentru ca chipul Său să se reflecteze limpede în comportamentul nostru.

E Cristos care trece, nr. 58