Zămislirea feciorelnică a lui Isus trebuie înțeleasă ca o lucrare a puterii lui Dumnezeu – „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc 1,37) – care depășește orice înțelegere și orice posibilitate omenească. Ea nu are nimic în comun cu reprezentările mitologice păgâne, în care un zeu se unește cu o femeie, luând locul unui bărbat. În zămislirea feciorelnică a lui Isus este vorba despre o lucrare dumnezeiască săvârșită în sânul Mariei, asemănătoare actului creației.

Acest adevăr este imposibil de acceptat pentru cel care nu crede, așa cum era și pentru evrei și pentru păgâni. De aceea au apărut istorii grosolane despre zămislirea lui Isus, una dintre ele atribuindu-I paternitatea unui soldat roman numit Pantheras. În realitate, acest personaj este o ficțiune literară, în jurul căreia s-a construit o legendă menită să-i batjocorească pe creștini. Din punct de vedere istoric și filologic, numele Pantheras (sau Pandera) reprezintă o deformare parodică a cuvântului grecesc parthénos („fecioară”). Cei care, în mare parte a Imperiului Roman de Răsărit, foloseau greaca drept limbă de comunicare îi auzeau pe creștini vorbind despre Isus ca despre „Fiul Fecioarei” (huiós tou parthénou), iar atunci când voiau să-i ridiculizeze Îl numeau „fiul lui Pantheras”. Astfel de istorii nu fac decât să confirme că Biserica a mărturisit dintotdeauna fecioria Mariei, chiar dacă aceasta părea imposibilă.

Zămislirea feciorelnică a lui Isus este un semn că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu prin fire – de aceea nu are un tată omenesc –, fiind în același timp om adevărat, născut din femeie (Gal 4,4). Relatările evanghelice despre zămislirea Sa pun în lumină inițiativa absolută a lui Dumnezeu în istoria omenirii pentru venirea mântuirii și arată că aceasta se înscrie în însăși istoria omenirii, după cum o dovedesc genealogiile lui Isus.

Pe Isus, zămislit de la Duhul Sfânt și fără concursul vreunui bărbat, Îl putem înțelege mai bine ca pe Noul Adam, care inaugurează noua creație, din care face parte omul cel nou, răscumpărat prin El (1Cor 15,47; In 3,3-4).

Fecioria Mariei este, de asemenea, semnul credinței Ei fără umbră de îndoială și al dăruirii Ei depline voinței lui Dumnezeu. S-a spus chiar că, prin această credință, Maria L-a zămislit pe Cristos mai întâi în mintea Ei decât în sânul Ei și că „este mai fericită primindu-L pe Cristos prin credință decât zămislindu-L în sânul său” (Sfântul Augustin, Despre sfânta feciorie, 3).

Fiind în același timp Fecioară și Mamă, Maria este și chipul Bisericii, precum și împlinirea ei cea mai desăvârșită.