Faptul că Maria L‑a zămislit pe Isus fără intervenția unui bărbat este afirmat clar în primele două capitole ale evangheliilor după Sfântul Matei și Sfântul Luca: „ce s‑a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”, îi spune îngerul sfântului Iosif (Mt 1,20); iar Mariei, care întreabă: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?”, îngerul îi răspunde: „Duhul sfânt va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt de a umbri!” (Lc 1,34-35).
Pe de altă parte, faptul că Isus, de pe Cruce, I‑o încredințează pe Mama Sa sfântului Ioan înseamnă că Fecioara nu avea alți fii. Că în evanghelii se menționează uneori „frații lui Isus” se poate explica prin sensul cuvântului „frați” în limba ebraică, unde se folosește pentru rude apropiate (Gen 13,8 ș.u.), sau prin ipoteza că sfântul Iosif ar fi avut copii dintr‑o căsătorie anterioară, sau prin înțelegerea termenului ca desemnând membri ai comunității de credincioși, așa cum apare și în Noul Testament (Fap 1,15). Biserica a crezut dintotdeauna în fecioria Mariei și a numit‑o „pururea Fecioară” (Lumen gentium 52), adică înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere, așa cum mărturisește o formulă tradițională.
Zămislirea feciorelnică a lui Isus trebuie înțeleasă ca o lucrare a puterii lui Dumnezeu – „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc 1,37) – care depășește orice înțelegere și orice posibilitate omenească. Ea nu are nimic de-a face cu reprezentările mitologice păgâne, în care un zeu se unește cu o femeie în locul unui bărbat. În zămislirea feciorelnică a lui Isus este vorba de o acțiune divină în sânul Mariei, asemănătoare creației. Aceasta este de neacceptat pentru cel care nu crede, așa cum era și pentru evreii și păgânii din vremea aceea, care au născocit povești grosolane despre conceperea lui Isus, precum aceea care I‑o atribuie unui soldat roman numit Pantheras. De fapt, acest personaj este o ficțiune literară în jurul căreia s‑a creat o legendă menită să‑i batjocorească pe creștini. Din punct de vedere istoric și filologic, numele Pantheras (sau Pandera) este o parodie coruptă a cuvântului grec parthénos (grecește „fecioară”). Cei care, în mare parte a Imperiului Roman de Răsărit, foloseau greaca drept limbă de comunicare, auzeau că creștinii Îl numesc pe Isus „Fiul Fecioarei” (huiós parthénou), iar când voiau să‑i ia în derâdere, Îl numeau „fiul lui Pantheras”. Astfel de povestiri nu fac decât să dea mărturie că Biserica a susținut întotdeauna fecioria Mariei, chiar dacă acest lucru părea imposibil de acceptat.
Zămislirea feciorelnică a lui Isus este un semn că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu prin natură – de aceea nu are un tată omenesc –, fiind în același timp om adevărat, născut din femeie (Gal 4,4). În fragmentele evanghelice se revelează inițiativa absolută a lui Dumnezeu în istoria omenirii pentru venirea mântuirii, iar aceasta se înscrie în propria istorie, așa cum arată genealogia lui Isus.
Pe Isus, zămislit de la Duhul Sfânt și fără contribuția unui bărbat, Îl putem înțelege mai bine ca pe noul Adam, care inaugurează o nouă creație, din care face parte omul nou, răscumpărat de El (1 Cor 15,47; In 3,34).
Fecioria Mariei este, în plus, semn al credinței Ei fără umbră de îndoială și al dăruirii Ei depline voinței lui Dumnezeu. S-a spus chiar că prin această credință Maria Îl zămislește pe Cristos mai întâi în mintea Ei decât în trupul Ei și că „este mai binecuvântată prin faptul, că l-a primit pe Cristos prin credință, decât pentru că L-a zămislit în trup” (sf. Augustin). Fecioară și Mamă, Maria este totodată icoană a Bisericii și întruchiparea ei desăvârșită.
Bibliografie
Catehismul Bisericii Catolice, nn. 484-511;
Francisco Varo, Rabí Jesús de Nazaret, B.A.C., Madrid, 2005, pp. 212-219