OAMENII ascultă de câteva ore deja învățăturile lui Isus. Printre discipoli începe să se răspândească o anumită neliniște: ce se va întâmpla când această mulțime își va da seama că nu va avea timp să-și procure de mâncare? Poate că entuziasmul se va transforma în descurajare sau oboseala îi va face să uite repede cele auzite. De aceea, se apropie discret de Isus și Îl avertizează: „Locul este pustiu și ora este deja târzie; dă drumul mulțimilor, ca să meargă prin sate să-și cumpere de mâncare” (Mt 14, 15). Deși ceea ce spun apostolii este rezonabil, Domnul le răspunde cu niște cuvinte care nu sunt ușor de înțeles: „Nu au nevoie să plece; dați-le voi să mănânce!” (Mt 14, 16).

Apostolii nu veniseră la Isus pentru a fugi de responsabilitatea lor. Nu încercau să scape de o dificultate. Mai mult, se anticipaseră unei probleme și doreau să contribuie la rezolvarea ei. Dar să le dea de mâncare era, pur și simplu, o sarcină care le depășea capacitățile; de fapt, nici măcar nu se gândiseră că ar putea fi o opțiune și cu atât mai puțin că ar avea vreo legătură cu ei, deoarece nu aveau provizii pentru o asemenea mulțime. Desigur, le era milă de acei oameni, dar ce altceva puteau face? Învățătorul însă nu a cedat: voia ca discipolii Săi să facă tot ceea ce era omenește posibil pentru a-i hrăni pe cei care veniseră să-L asculte pe Isus.

S-au pus pe treabă, chiar dacă efortul lor nu putea da roadele necesare: au găsit doar cinci pâini și doi pești. Dar Isus, apreciind efortul lor, i-a luat, „a ridicat ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile și le-a dat discipolilor, iar discipolii le-au dat mulțimilor” (Mt 14, 19). Mâncarea a ajuns pentru toți și chiar a rămas atât de mult, încât a fost nevoie de douăsprezece coșuri pentru a strânge resturile. „Miracolul nu se produce din nimic, ci pornind de la contribuția modestă a unui băiat simplu, care împarte ceea ce avea cu el. Isus nu ne cere ceea ce nu avem, ci ne face să vedem că, dacă fiecare oferă puținul pe care îl are, se poate înfăptui un miracol: Dumnezeu este capabil să înmulțească micul nostru gest de iubire și să ne facă părtași la darul Său”[1].

PUTEM să ne imaginăm că înmulțirea pâinilor și a peștilor s-a petrecut treptat. Apostolii au început să împartă hrana și, încetul cu încetul, și-au dat seama de minunea care se petrecea: deși ceea ce obținuseră era puțin, de fiecare dată când se întorceau să caute mâncare, aveau impresia că va ajunge pentru încă câțiva. Și mana era imposibil de strâns în cantitate mai mare (cf. Ex 16, 17-20): Dumnezeu voia ca aceia care primeau acea hrană să nu piardă conștiința că era un dar divin; voia ca ei să se încreadă în El, în loc să caute o siguranță exclusiv omenească. De aceea, poate că Domnul a vrut ca apostolii să aibă o experiență asemănătoare. „Isus Își manifestă puterea, dar nu într-un mod spectaculos, ci ca semn al carității, al generozității lui Dumnezeu Tatăl față de fiii Săi obosiți și aflați în nevoie”[2].

Câteva luni mai târziu, Domnul urma să le ceară apostolilor să vestească Evanghelia în întreaga lume. Din nou, s-ar fi putut simți mici în fața unei misiuni atât de mari: cine erau ei pentru o asemenea întreprindere? Atunci și-ar fi putut aminti ceea ce trăiseră în ziua înmulțirii pâinilor și a peștilor. Domnul ar fi putut să hrănească acea mulțime fără nicio pâine, dar a vrut ca apostolii să-și aducă partea lor, să participe împreună cu Dumnezeu la misiunea Sa. Și, deși mijloacele erau mereu puține, în cele din urmă s-au dovedit suficiente. De aceea, sfântul Josemaría obișnuia să recomande ca, înainte de a ne fixa prea mult asupra propriilor puteri, „fiecare dintre noi să mediteze la ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el”[3]. Ceea ce este hotărâtor nu este ceea ce noi credem că suntem capabili să facem, ci ceea ce face Domnul prin noi. Isus nu vrea ca propriile noastre condiții să stabilească ritmul evanghelizării, ci nevoile sufletelor și puterea Duhului Sfânt, care înmulțește darurile.

CREDINȚA cu care Domnul așteaptă să acționăm nu constă în certitudinea că propriile noastre calități se vor înmulți. Este, mai degrabă, vorba de a pune cele cinci pâini ale noastre la dispoziția lui Dumnezeu, de a acționa ca și cum acele pâini ar fi suficiente, chiar dacă, în timp ce facem acest lucru, continuăm să ne confruntăm cu propriile noastre limite. Credința nu este un sentiment care ignoră dificultățile și se încrede în mod naiv că lucrurile vor merge bine. Este, mai degrabă, siguranța că, oricum ar merge lucrurile, dacă Îl lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze, Dumnezeu este întotdeauna alături de noi și se va folosi de ele spre binele meu, spre binele celor care mă înconjoară și al întregii Biserici.

Domnul i-a încredințat Bisericii și fiecărui creștin o mare misiune. Nu este de mirare că, la un moment dat, ne putem simți copleșiți. Episodul înmulțirii pâinilor ne va face din nou conștienți că Dumnezeu așteaptă ca, asemenea discipolilor, să ne implicăm în misiunea apostolică cu toate capacitățile noastre. Și așteaptă, de asemenea, să începem să facem ceea ce putem, fără să ne lăsăm dominați de preocuparea dacă vom reuși sau nu să împlinim așteptările. Puținătatea pâinilor și a peștilor noștri nu trebuie să ne împiedice să facem ceea ce, în fiecare moment, stă în puterea noastră: Dumnezeu Se va îngriji de ceea ce va urma. Astfel, chiar dacă nu ne simțim siguri, vom trăi, de fapt, prin credință.

„Optimismul creștin nu este un optimism dulceag și nici o încredere omenească în faptul că totul va ieși bine. Este un optimism care își înfige rădăcinile în conștiința libertății și în siguranța puterii harului; un optimism care ne determină să ne cerem mai mult nouă înșine, să ne străduim să răspundem în fiecare clipă chemărilor lui Dumnezeu”[4]. Maria a știut să primească prin credință toate evenimentele vieții Sale, inclusiv pe cele care păreau mai de neînțeles. Să fie Maica lui Dumnezeu era ceva care îi depășea propriile capacități, dar s-a încrezut în Domnul. Iar acest curaj a făcut-o Maica tuturor oamenilor.

[1] Benedict al XVI-lea, Angelus, 29-VII-2012. 

[2] Francisc, Angelus, 2-VIII-2020. 

[3] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 312. 

[4] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 659.