Evanghelie (Mt 21,33-43.45-46)

Ascultaţi o altă parabolă: 

Era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie. 

Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre. A trimis din nou alţi servitori, mai numeroşi decât primii, dar le-au făcut la fel. 

În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui». Prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Aşadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?” 

I-au zis: „Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. 

Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri! 

De aceea vă spun: împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.

Arhiereii şi fariseii, auzind aceasta, şi-au dat seama că vorbeşte despre ei şi căutau să-l prindă, dar se temeau de mulţimi pentru că ele îl considerau profet.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia Sfintei Liturghii ne amintește de una dintre cele mai dramatice parabole ale lui Isus. Și este dramatică pentru că dezvăluie întunericul din inima omului. Imaginea viei ne duce înapoi la Vechiul Testament și, în mod deosebit, la capitolul al cincilea din cartea profetului Isaia. Via reprezintă Israelul, poporul asupra căruia Dumnezeu și-a revărsat iubirea și binecuvântările într-un mod unic. Simbolul viei vorbește despre grijă, despre rodire, despre viață. Prin predica și faptele sale, Isus a încercat să ne facă să înțelegem nemărginirea iubirii lui Dumnezeu Tatăl pentru noi: o iubire fidelă, care nu se retrage nici măcar atunci când este respinsă.

Parabola Domnului ne vorbește despre oameni care au întors spatele iubirii lui Dumnezeu și au pervertit darurile încredințate lor. Din nou, nerecunoștința, mândria și lăcomia sunt la originea distrugerii și a morții. O orbire, aproape irațională, ne poate face să credem că ceea ce avem ni se cuvine prin propriile noastre merite, că nu este un dar primit. O inimă împietrită poate ajunge să privească întreaga creație doar prin prisma propriului interes. Ambele atitudini sunt la fel de triste: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor 4,7); „Nimeni să nu-l asuprească sau să-l înșele pe fratele său” (1 Tes 4,6).

Adevăratele roade se nasc din recunoștință și iubire smerită. Suntem creaturi ale lui Dumnezeu, iar El a dorit să ne facă părtași la grija și ocrotirea creației sale. Dar, într-un mod cu totul special, ne-a încredințat grija pentru oameni, iar dintre aceștia, în mod deosebit, pentru cei care împărtășesc aceeași credință cu noi. Consecința logică este clară: să primim cu umilință darurile lui Dumnezeu, să ne punem în slujba celorlalți, să fim purtători ai Evangheliei, astfel încât toți să cunoască iubirea lui Dumnezeu și chemarea pe care ne-o adresează.

Toate acestea sunt posibiledoar dacă Îl primim pe Cristos, piatra din capul unghiului, pentru că numai El poate să ne lumineze întreaga ființă, să ne facă să experimentăm în plinătate iubirea Tatălui și să-i privim pe toți oamenii ca pe fiii iubiți ai Lui.