Evanghelie (Mt 13,18-23)
În acel timp, Isus i-a spus discipolilor săi:
„Așadar, ascultați parabola semănătorului! Când cineva ascultă cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine Cel Rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul și-l primește îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuție din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi și plăcerea înșelătoare a bogăției înăbușă cuvântul și rămâne fără rod. Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul și-l înțelege. Acesta aduce rod și face care o sută, care șaizeci, care treizeci”.
Comentariu la Evanghelie
Parabola semănătorului a fost numită de Papa Francisc „mama” tuturor parabolelor, pentru că ne vorbește despre două lucruri esențiale: despre ascultarea Cuvântului divin și despre felul în care lucrează inima lui Dumnezeu, care își împrăștie sămânța în toți oamenii, fără deosebire (cf. Angelus, 12 iulie 2020).
Dar, în plus, este una dintre acele parabole în care nu avem doar narațiunea, ci și o explicație oferită chiar de Isus. El, în timp ce ne revelează inima Tatălui, ne permite să privim în propriul nostru inimă, cu dorința de a ne pregăti mai bine și de a deveni pământ roditor.
După cum putem observa, Domnul avertizează asupra a trei obstacole care împiedică dezvoltarea armonioasă a seminței divine în sufletul nostru: a nu înțelege, a nu avea rădăcină, a trăi îngrijorat și sedus. Aceste trei situații pot ajunge să sufoce un Cuvânt care ar fi putut să ne umple viața de bucurie, transformând-o într-o viață stearpă.
În primul rând, a nu înțelege. Evident, Isus nu se referă la imposibilitatea de a cuprinde misterele divine: de exemplu, nu vom înțelege niciodată pe deplin Sfânta Treime. Domnul se referă la atitudinea interioară. Dacă în viața noastră lipsește disponibilitatea de a studia lucrurile, de a dedica timp pentru a cunoaște mai bine credința, de a îmbrățișa rodnicia tăcerii, cu greu vom putea da rodul așteptat. Vom rămâne la superficialitate, la zgomot, la ideologie.
În al doilea rând, a nu avea rădăcină. Este ca visul pe care l-a avut odată sfântul Josemaría: persoanele care vor să fie sfinte, dar nu au viață interioară, umblă prin lume nesigure, instabile, ca o persoană care călătorește cu avionul, dar așezată pe aripi (cf. Prietenii lui Dumnezeu, nr. 18). Fără rugăciune, fără Euharistie, fără sacramente, fără pietate, nu poate exista rod.
În al treilea rând, a trăi îngrijorat și sedus. Nici cei care dorim să-L urmăm pe Cristos nu suntem scutiți de ispita vanității, a bogăției, a succesului, a luxului, a dorinței de siguranță economică. Cu ușurință putem uita că rodul muncii noastre este pentru Dumnezeu și că restul este praf și cenușă.
De aceea, nimic nu este mai potrivit decât să ne îndreptăm spre pământul roditor prin excelență: Sfânta Maria. Ea, cu răbdarea sa de Mamă, va putea să îndepărteze tot ceea ce în viața noastră este un obstacol pentru ca Cuvântul să aducă rod. Uneori va durea, dar este necesar: nu putem uita că „dacă bobul de grâu nu cade în pământ și nu moare, rămâne singur” (In 12,24).