Evanghelie (In 10,31-42)
Iudeii au luat iarăși pietre ca să arunce asupra lui.
Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucruri bune de la Tatăl; pentru care dintre ele vreți să mă ucideți cu pietre?”
Iudeii i-au răspuns: „Nu pentru vreo lucrare bună aruncăm cu pietre în tine, ci pentru blasfemie și pentru că tu, om fiind, te faci Dumnezeu”.
Isus le-a zis: „Oare nu este scris în Legea voastră: Eu am zis: sunteți dumnezei? Dacă i-a numit «dumnezei» pe cei cărora li s-a adresat cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate fi desființată – aceluia pe care Tatăl l-a sfințit și l-a trimis în lume voi îi spuneți: «Spui blasfemii» pentru că am zis: «Sunt Fiul lui Dumnezeu!»? Dacă nu fac lucrările Tatălui meu, să nu credeți în mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu credeți în mine, credeți în fapte, ca să știți și să recunoașteți că Tatăl este în mine și eu în Tatăl”.
Ei căutau din nou să-l prindă, dar el a scăpat din mâna lor. El s-a dus iarăși dincolo de Iordan, în locul unde botezase mai înainte Ioan, și a rămas acolo. Mulți veneau la el și spuneau: „Ioan n-a făcut nici un semn, însă tot ce a spus Ioan despre acesta era adevărat”. Și mulți au crezut în el acolo.
Comentariu la Evanghelie
Evanghelia de astăzi ni-L prezintă pe Isus în dialog tensionat cu iudeii, care Îl acuză de blasfemie pentru că, „fiind om, se face pe Sine Dumnezeu” (cf. In 10,33). Isus va folosi acest moment pentru a revela două adevăruri esențiale despre Sine: că El este „Fiul lui Dumnezeu” și că este „adevăratul Templu” (cf. In 10,36).
Pentru a răspunde acuzației, Isus citează din Psalmul 82: „Eu am zis: ‘Voi sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt’” (Ps 82,6). Prin această referință, vrea să arate că, dacă unii oameni pot fi numiți „fii ai lui Dumnezeu” pentru că sunt purtători ai cuvântului său, cu atât mai mult este potrivit ca El, Cuvântul Însuși, să fie numit astfel. Isus se prezintă, deci, ca adevăratul Trimis al Tatălui, Cuvântul veșnic, „Cel pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume” (In 10,36).
Această expresie – „Tatăl L-a sfințit” – face trimitere la o a doua dimensiune: Isus este și „adevăratul Templu”. Trebuie să reamintim că scena are loc în timpul unei mari sărbători evreiești: „În acel timp se celebra la Ierusalim sărbătoarea sfinţirii Templului” (In 10,22).
Această sărbătoare comemora victoria Macabeilor asupra imperiului sirian și re-sfințirea Templului, după trei ani de profanare (cf. 1Mac 1,54; 2Mac 6,1-7). Pentru iudei, restaurarea Templului era vitală, căci Templul era locul sacru al prezenței lui Dumnezeu, unde se aduceau jertfele și unde se realiza întâlnirea dintre cer și pământ.
Isus dezvăluie acum că adevăratul Templu este chiar El (cf. In 2,21). El este locul nou și veșnic al adorării, nu prin jertfele animalelor, ci prin singura jertfă plăcută lui Dumnezeu: dăruirea totală a inimii, „în duh și adevăr” (In 4,24).
Lectura aceasta ne invită să recunoaștem împlinirea Scripturilor în Isus din Nazaret. De această dată, Isus folosește psalmii pentru a se revela, iar Templul din piatră devine simbol grăitor al misiunii Sale divine.
Pe măsură ce ne apropiem de Săptămâna Sfântă, poate că merită să facem un efort de ascultare interioară: să descoperim cum marile povești, simboluri și imagini din Vechiul Legământ își găsesc împlinirea în Isus, mai ales în Pătimirea, Moartea și Învierea Sa.