Evanghelie (Mt 5,20-26)
Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor.
Ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei.
Așadar, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în fața altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi vino să-ți oferi darul.
Împacă-te cu dușmanul tău repede, cât timp mai ești cu el pe drum, ca nu cumva dușmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului și să fii aruncat în închisoare. Adevăr îți spun, nu vei ieși de acolo până când nu vei fi plătit ultimul ban.
Comentariu la Evanghelie
Isus Cristos nu a venit să desființeze Legea, ci să o împlinească. Prin El și în El, viața creștinului nu mai este doar o succesiune de obligații, îndatoriri și practici religioase, ci devine o viață trăită în dăruire și fericire împlinită.
Astfel, porunca „Să nu ucizi” capătă o semnificație mai profundă. Este interesant de observat că, în acest text, pe măsură ce gravitatea ofensei scade, judecata devine tot mai severă. Mânia îl face pe om vinovat de judecată, tribunalul destinat celor care ucid; insulta îl face vinovat înaintea Sinedriului, o instanță și mai aspră; blestemul atrage asupra celui care-l rostește focul iadului. Iar, în final, a avea ceva împotriva unui frate înseamnă a rupe comuniunea cu Dumnezeu.
Cuvintele lui Isus trebuie să fi provocat uimire. Însă El vorbește astfel pentru a scoate în evidență adevărata miză: comuniunea cu Dumnezeu trece prin comuniunea cu oamenii.
„A nu ucide” nu înseamnă doara nu face rău celuilalt, ci și a nu rămâne indiferent față de el, a nu evita comuniunea cu el, a nu intra cu adevărat în viața lui, a nu-i purta poverile pe umerii proprii.
Nu există cale de mijloc. Fie viața celuilalt este iubită profund, fie este ignorată și, astfel, anihilată. Fie mă bucur de prezența și existența celuilalt, fie îl exclud, îl îndepărtez, îl șterg din viața mea.
Aceasta este viața pe care ne-o oferă Isus Cristos, aceasta este împlinirea: a fi prezenți în viața celorlalți. A ne bucura de reușitele lor, de talentele și darurile lor, de bucuriile și aspirațiile lor; a le fi alături în eșecuri, în suferințe și încercări. A-i îmbrățișa cu totul, a-i ierta și a le accepta iertarea.
O viață nouă. Dincolo de noi înșine.