Evanghelie (Mt 12,14-21)

Fariseii au ieșit și au ținut sfat împotriva lui ca să-l dea la moarte. Dar Isus, știind aceasta, a plecat de acolo. 

Mulți l-au urmat, iar el i-a vindecat pe toți și le poruncea să nu-l facă cunoscut, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: 

„Iată servitorul meu pe care l-am ales iubitul meu, în care sufletul meu își află bucuria! Voi pune Duhul meu peste el și el va vesti popoarelor dreptatea. Nu se va certa, nici nu va striga și nici nu va auzi cineva glasul lui prin piețe. Trestia frântă nu o va strivi, iar fitilul care fumegă nu-l va stinge până ce nu va duce dreptatea la victorie, iar popoarele își vor pune speranța în numele lui”.

Comentariu la Evanghelie

Dumnezeu, bun pedagog, le spusese israeliților că poate fi găsit mai degrabă în șoapta unei brize ușoare decât în uragan sau cutremur (cf. 1Rg 19,3-15). Așteptările acelor oameni trebuiau corectate iar și iar, pentru că le era greu să iasă din modul lor de a înțelege lucrurile. În această șoaptă a venit Isus, Mesia așteptat, în lume: în tăcerea nopții și într-un loc mic și izolat. Și tot cu această șoaptă și-a împlinit El misiunea: ca Slujitor suferind (cf. Is 42,1-4). Isaia vorbise despre aceasta, dar majoritatea nu înțelesese: Mesia avea să se confrunte cu împietrirea inimii și cu respingerea, în special din partea conducătorilor poporului Israel.

Isus suferă din cauza acestei respingeri, dar nu se miră. Cunoaște inimile. Și, cu toate acestea, nu se retrage în fața a ceea ce știe că va veni. A venit să instaureze o Împărăție a iubirii, împărăție despre care vorbise și Isaia (cf. Is 11,1-9): „Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă! Trebuie să fiu botezat cu un botez și cât sunt de îngrijorat până se va împlini!” (Lc 12,49-50). „Iată-l pe slujitorul Meu, pe care l-am ales, preaiubitul Meu, în care sufletul Meu își găsește plăcerea”: cât de grăitoare sunt aceste cuvinte ale lui Dumnezeu-Tatăl, pe care apoi toți le vor auzi când Isus va fi botezat în Iordan! Iată iubirea cu adevărat divină, focul pe care nici cele mai mari ape nu l-au putut și nu-l vor putea stinge vreodată (cf. Ct 8,7).

Domnul pășește înainte cu hotărâre. Sfântul Paul exprimă acest lucru în dreptul său astfel: „uit cele din urma mea și mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Flp 3,13-14). Poate că pe noi, ca creștini, ne-ar putea descuraja faptul că atât de mulți îl resping pe Cristos sau aparenta lipsă de rod. Să nu uităm, pe de o parte, ce îi spune Dumnezeu lui Samuel: „Nu pe tine te-au respins, ci pe Mine, ca să nu domnesc peste ei” (1Rg 8,7). Să nu uităm, pe de altă parte, că iubirea adevărată, aceea care va transforma inimile și va schimba lumea, se dovedește, se verifică în sacrificiul pentru cel iubit: pentru Dumnezeu și pentru oameni. Ne dăruim viața din iubire față de Dumnezeu și față de cei pe care îi iubim cu iubirea lui Cristos: pentru că Cristos a venit să-i cheme pe păcătoși – care suntem toți; pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului (cf. 1Tim 1,15; 2,4).