Evanghelie (Mt 15,21-28)
Plecând de acolo, Isus s-a retras în părțile Tirului și Sidonului și, iată, o femeie canaaneană a ieșit din ținuturile acelea și a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David. Fiica mea este chinuită cumplit de diavol”.
Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt.
Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o pentru că strigă în urma noastră”.
El a răspuns: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.
Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui și a spus: „Doamne, ajută-mă!”
El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței”.
Dar ea i-a spus: „Da, Doamne, dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!”
Atunci Isus i-a răspuns: „O, femeie, mare este credința ta! Să fie cum vrei tu”.
Și, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.
Comentariu la Evanghelie
Adevărații învățători sunt animați de dorința de a ajunge la inima oamenilor și sunt capabili să vadă dincolo de aparențe și mai în profunzime. Un adevărat învățător nu se mulțumește să repete anumite lucruri și să pretindă ca ele să fie recitate pe de rost. El caută căi pentru a ajunge la cel din fața sa și știe totodată să-l călăuzească și să-l îndrepte pe un drum pe care, inevitabil, cel interesat trebuie să-l parcurgă ca protagonist. Adevăratul învățător știe că trebuie să stimuleze, pentru ca acela pe care îl ajută să facă propriile descoperiri. El se gândește la persoană și, de aceea, caută să-și împlinească misiunea și să-și ofere învățătura într-un context amplu: asemenea unei adevărate pregătiri a terenului, punând temeliile, deschizând inima și trezind entuziasmul pentru idealuri înalte. Așa procedează Isus prin cuvintele și faptele sale, iar acest lucru îi impresiona profund pe cei care îl ascultau, pe falșii învățători și, de asemenea, pe noi, cei de astăzi.
Isus a venit pentru toți, însă în misiunea sa există o prioritate: oile pierdute ale casei lui Israel. Aceste oi ocupă un loc cu totul deosebit în inima sa: sunt Poporul ales, căruia i-au fost făcute făgăduințele și căruia i-au fost dăruite atâtea haruri. Însă ceea ce s-a întâmplat cu Israel este că, ca popor, nu a fost credincios chemării sale, deși dintr-o mică rămășiță a lui avea să se nască Biserica. Credința care i-a lipsit lui Israel trebuia trezită, iar Isus încearcă acest lucru punând drept model și persoane care, deși nu aparțineau lui Israel, aveau credință. O credință statornică. O credință care lucrează.
Nu încape nicio îndoială, din cuvintele lui Isus, cu privire la demnitatea lui Israel. În același timp, este limpede că tocmai credința este cea care conduce pe calea mântuirii. Nu pot fi invocate privilegii exterioare: acolo unde este credință, este și viață. Iar acea femeie canaaneană, care își iubea cu sinceritate fiica și avea atâta încredere în Isus, i-a întrecut pe mulți israeliți pe drumul sfințeniei. Una dintre frazele-cheie ale acestui pasaj rezumă totul: „O, femeie, mare este credința ta! Să fie cum vrei tu”. Astfel exprimă și sfântul Paul: „Duceți până la capăt mântuirea voastră cu frică și cutremur, căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi și voința, și înfăptuirea, după bunăvoința sa” (Fil 2,12-13). Dumnezeu ne îndeamnă și ne susține, însă credința și iubirea se zidesc pe răspunsul nostru la această chemare divină în fiecare zi. În realitate, vom dobândi tot ceea ce dorim dacă vom arăta aceasta prin fapte.