Evanghelie (Mc 5,21-43)

După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat stăruitor, spunând:

„Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască”.

A plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a simţit în trup că a fost vindecată de boală. Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus:

„Cine mi-a atins hainele?”

Dar discipolii i-au zis:

„Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui «Cine m-a atins»?”

Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus:

„Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!”

Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând:

„Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?”

Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii:

„Nu te teme, crede numai!”

Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. Intrând, le-a spus:

„De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”.

Dar ei îl luau în râs. însă el i-a dat pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus:

„Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!”

Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia de astăzi ne prezintă două miracole extraordinare. Primul este învierea fiicei lui Iair din morți, un act de putere infinită. Dar în mijlocul relatării are loc un al doilea miracol – o aparentă întrerupere – vindecarea femeii cu hemoragie. Aceasta a acționat în ascuns, deoarece nu putea să se apropie de Isus în mod deschis: starea ei o făcea necurată. Dar a avut credință, iar Isus îi atribuie în mod explicit vindecarea prin cuvintele sale: „Fiică; credința ta te-a mântuit!”.

Isus era Dumnezeu. Nicio vindecare nu era mai grea decât alta, dar vedem că El le-a realizat pe fiecare într-un mod diferit: pe una printr-un cuvânt, pe alta printr-o atingere sau un gest simplu. Descoperim în aceste detalii modul în care Cristos își învață ucenicii și, implicit, pe noi. Aceste acțiuni au o dimensiune sacramentală: sacrul se manifestă prin semne și cuvinte aparent obișnuite.

Citim în aramaică „Talitha qum”, cuvintele păstrate în versiunea Sfântului Marcu a acestei Evanghelii, prin care Isus a înviat-o pe fiica lui Iair: „Fetiță, îți spun scoală-te!” (Mc 5,41). Probabil, evanghelistul a consemnat aceste cuvinte pentru a ne arăta că Dumnezeu a folosit un limbaj uman, un dialect local, pentru a înfăptui minunea. Cuvintele obișnuite devin un instrument divin, producând efecte supranaturale și miraculoase.

La fel, și cuvintele și faptele noastre pot părea obișnuite sau chiar banale, dar, unite cu Dumnezeu, ele devin canale ale harului Său. Prin ele, El poate realiza lucruri extraordinare și chiar minuni. Ca și în cazul femeii cu hemoragie, totul depinde de credința noastră. Oare avem această credință?