Evanghelie (Lc 13,18-21)
Și a spus: „Cu ce este asemănătoare împărăția lui Dumnezeu și cu ce o voi compara? Este asemănătoare cu un grăunte de muștar pe care un om îl ia și îl seamănă în grădina lui; acesta crește și devine copac, iar păsările cerului își fac cuiburi între ramurile lui”.
Și a mai spus: „Cu ce voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? Este asemenea cu plămada pe care o ia o femeie și o ascunde în trei măsuri de făină până când dospește totul”.
Comentariu la Evanghelie
Acțiunea sfințitoare a Duhului Sfânt poate să ne treacă neobservată. Creșterea vieții interioare este treptată. Dumnezeu ține cont de timp, cunoaște fragilitatea noastră și dificultățile care vor apărea în viața noastră, dar harul, iubirea Sa, este constantă. Binele este difuziv și așa este sfințenia. Domnul ne pune înainte imaginea păsărilor cerului, care vin să se așeze pe ramurile semnței de muștar care a devenit copac. La fel se întâmplă cu fiii lui Dumnezeu, dacă se străduiesc să fie fideli. Mulți vor veni să se adăpostească în iubirea lui Dumnezeu care se manifestă în viețile lor.
Trebuie să perseverăm în luptă, o luptă cotidiană, aproape întotdeauna în lucruri mici, care lasă sufletul dispus să primească sămânța divină și să dea rod. Nu contează că dorințele noastre de sfințenie sunt efemere și inconstante. Dumnezeu este atât de bun, încât, cu puțină bunăvoință, construiește edificiul sfințeniei noastre. Obișnuia să spună sfântul Josemaría că, de fiecare dată când făcea un act de contriție, o lua de la capăt. Experimentăm în mod constant imperfecțiunea noastră, dar, departe de a ne descuraja, știm că slăbiciunea noastră atrage iubirea divină, o iubire care Îl face să strige: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita”[1].
Dumnezeu acționează ca fermentul în aluat. Aplică naturii noastre căzute meritele infinite ale Răscumpărării Sale și o transformă, o îndumnezeiește. Așa trebuie să acționăm și noi în mijlocul lumii: să fim ferment în aluat, sfințind ocupațiile noastre zilnice, folosind aceste împrejurări pentru a crește în sfințenie și a-i sfinți pe ceilalți. Sfințenia constă în a iubi. Fermentul iubirii va face să apară o nouă civilizație, o nouă cultură care să se ivească în lume, înfăptuită de fiii lui Dumnezeu, pentru că, așa cum afirmă Apostolul: 'creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu'[2].
[1] Is 49,15
[2] Rom 8,19