Evanghelie (Mt 12,46-50)
Pe când mai vorbea încă mulțimilor, iată că mama și frații lui stăteau afară, căutând să-i vorbească. Atunci i-a spus cineva: „Iată, mama și frații tăi stau afară și vor să-ți vorbească”.
Dar el i-a răspuns celui care îi vorbise: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?”
Și, întinzându-și mâna spre discipolii săi, a spus: „Iată mama mea și frații mei! Căci oricine face voința Tatălui meu din ceruri acela îmi este și frate și soră și mamă”.
Comentariu la Evanghelie
De-a lungul vieții Sale publice, Isus Își pune în mod sistematic misiunea pe primul loc, iar orice altă legătură pământească pe al doilea loc. Împărăția cerurilor este mai presus de orice alt angajament. Chiar și legăturile de familie, care erau esențiale în acea cultură, au o importanță mai mică: Isus îi avertizează pe ascultătorii Săi că cel care își iubește familia mai mult decât pe El nu este vrednic de El (cf. Mt 10,34-37).
Cu această ocazie, membrii familiei Sale au mers la Cafarnaum, unde știau că El se afla împreună cu discipolii Săi, pentru a vorbi cu El. Poate că doreau să-L îndemne să fie mai prudent, în fața opoziției tot mai mari a cărturarilor și fariseilor. Găsindu-L ocupat cu învățarea discipolilor Săi, au rămas afară și I-au trimis un mesaj.
Ei se așteptau ca El să întrerupă pentru o clipă învățătura și să vină la ei. Dar Isus a folosit momentul pentru a proclama o nouă învățătură discipolilor Săi. Întinzând mâna spre ei, a proclamat solemn: „oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri acela Îmi este şi frate şi soră şi mamă”. Era o declarație care deschidea orizonturi neașteptate: Isus construia o nouă familie, întemeiată pe legături spirituale și nu pe genealogie sau rudenie. Pentru a-i aparține, spune Isus, singurul lucru necesar este angajamentul de a face voința lui Dumnezeu. Oricine se poate alătura.
Legăturile care se formează între creștini sunt foarte strânse. Isus le aseamănă cu legăturile de familie, iar aceasta arată că El consideră familiile biologice ca pe o binecuvântare, ca pe școli ale fraternității și iubirii. Într-adevăr, „Cristos a voit să Se nască și să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif și a Mariei” (CBC, nr. 1655). Totuși, această nouă familie este considerată o binecuvântare și mai înaltă și va extinde acea fraternitate și iubire asupra tuturor.
Noi aparținem acestei familii: „Biserica nu este altceva decât familia lui Dumnezeu” (CBC, nr. 1655). Isus i-a învățat pe discipolii Săi cât de mult suntem responsabili unii pentru alții. În ajunul pătimirii Sale le-a poruncit: „să vă iubiți unii pe alții așa cum Eu v-am iubit. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți discipolii Mei (...)” (In 13,34-35).
Și această caritate se manifestă într-un mod foarte practic. Trebuie să ne întrebăm în mod regulat dacă găsim modalitatea de „a purta poverile unii altora și astfel să împliniți legea lui Cristos” (Gal 6,2).