Evanghelie (Mc 12,1-12)

Și a început să le vorbească în parabole:

„Un om a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc și a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori și a plecat într-o călătorie. La timpul cuvenit, a trimis un servitor la viticultori ca să primească de la viticultori din roadele viei. Dar ei, prinzându-l, l-au bătut și l-au trimis cu mâinile goale. Din nou a trimis un alt servitor la ei, dar ei i-au spart capul și l-au batjocorit. A trimis un altul, dar pe acela l-au ucis; apoi mulți alții, dar pe unii i-au bătut, pe alții i-au ucis. Mai avea încă unul, pe fiul său iubit; în cele din urmă, l-a trimis pe acesta la ei, zicându-și: «Pe fiul meu îl vor respecta». Însă viticultorii aceia și-au spus între ei: «Acesta este moștenitorul. Haideți să-l ucidem și moștenirea va fi a noastră!» Și, prinzându-l, l-au ucis și l-au aruncat afară din vie. Ce va face oare stăpânul viei? Va veni și-i va ucide pe viticultori, iar via o va da altora. N-ați citit niciodată textul acesta: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri?”

Ei căutau să-l prindă, dar se temeau de mulțime. De fapt, își dăduseră seama că spusese parabola aceasta pentru ei. Și, lăsându-l, au plecat.

Comentariu la Evanghelie

Prin parabola viei, Isus denunță atitudinea conducătorilor poporului, care i-au disprețuit și i-au nimicit pe profeții trimiși de Dumnezeu; și, mai ales, denunță dinainte refuzul pe care îl vor manifesta față de însuși Fiul lui Dumnezeu, pe care îl vor scoate afară din Ierusalim și îl vor ucide, așa cum fac lucrătorii viei cu fiul stăpânului viei.

Prin extensie, parabola nu denunță doar comportamentul contemporanilor lui Isus, ci și atitudinea indiferentă sau chiar ostilă pe care noi, oamenii, o putem manifesta față de acțiunea lui Dumnezeu, mereu atent și preocupat de binele nostru, care ne trimite persoane ce ne pot ajuta să aducem rod, dar pe care poate le respingem pentru că ne incomodează. Bunătatea divină, care ne oferă harul și grija Sa, așa cum stăpânul din parabolă are grijă de via sa și cum Dumnezeu a avut grijă de Israel, cere din partea noastră buna voință de a aduce roade de virtute și sfințenie; de a valorifica harul și de a nu-l respinge pe Cel care cere rod în noi.

Pe de altă parte, deși parabola are o notă tragică, cuvintele lui Isus oferă și un mesaj de speranță. Așa cum explica Papa Francisc, deși stăpânul viei avea dreptul să se răzbune, la fel cum Dumnezeu ar putea să-l răzbune pe Fiul Său răstignit, totuși „dezamăgirea lui Dumnezeu față de comportamentul pervers al oamenilor nu este ultimul cuvânt. Aici se află marea noutate a creștinismului: un Dumnezeu care, chiar dezamăgit de greșelile și păcatele noastre, nu-și retrage cuvântul, nu se oprește și, mai ales, nu se răzbună”[1].

„Frați și surori — continua Papa — Dumnezeu nu se răzbună! Dumnezeu iubește, nu se răzbună; ne așteaptă ca să ne ierte, ca să ne îmbrățișeze. Prin «pietrele lepădate» — iar Cristos este prima piatră pe care constructorii au lepădat-o — prin situațiile de slăbiciune și de păcat, Dumnezeu continuă să pună în circulație «vinul nou» al viei Sale, adică milostivirea: acesta este vinul nou al viei Domnului: milostivirea. Există un singur obstacol în fața voinței statornice și pline de tandrețe a lui Dumnezeu: aroganța și prezumția noastră, care uneori devin violență! În fața acestor atitudini și acolo unde nu se aduc roade, cuvântul lui Dumnezeu își păstrează toată forța de mustrare și de avertizare: «vi se va lua împărăția lui Dumnezeu și va fi dată unui popor care va aduce roadele ei»”[2].

[1] Papa Francisc, Angelus, 8 octombrie 2017.

[2] Ibidem.