Evanghelie (Mt 7,21-29)
„Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri. Mulți vor spune în ziua aceea: «Doamne! Doamne! Nu am profețit în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău și nu am făcut atâtea minuni în numele tău?» Atunci le voi declara: «Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtați-vă de mine, voi care săvârșiți nelegiuirea!» Așadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și le împlinește va fi asemenea cu bărbatul înțelept care și-a construit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă. Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și nu le împlinește va fi asemenea cu bărbatul necugetat care și-a construit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea și ea s-a prăbușit. Iar prăbușirea ei a fost mare”.
Când a terminat Isus aceste cuvântări, mulțimile au fost cuprinse de uimire pentru învățătura lui, deoarece el învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor lor.
Comentariu la Evanghelie
Isus profită de orice ocazie pentru a-i învăța pe discipolii Săi. Îi place să ne ajute să intrăm în legătură cu Tatăl Său, care Își găsește bucuria în noi. În acest discurs, Cristos ne vorbește despre ce să spunem în rugăciune, dar mai ales despre cum să ascultăm. Învățăturile Sale sunt practice. Cu ajutorul Duhului Sfânt putem să le învățăm mereu din nou, fără să obosim să începem și să reîncepem în arta rugăciunii. În inimile noastre bate acea cerere smerită a apostolilor către Isus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1).
„Nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne» va intra în Împărăția cerurilor” (Mt 7,21). Isus arată limpede că rugăciunea este calea spre a intra în cer, spre a-l trăi deja aici, în peregrinarea noastră către casa Tatălui. Totuși, unde se ascunde înșelarea unei rugăciuni făcute în acest fel? Răspunsul s-ar putea afla în cuvintele care urmează: „Oare nu am profețit în numele Tău și nu am alungat demoni în numele Tău, și nu am făcut multe minuni în numele Tău?” (Mt 7,22). Cel care I se adresează astfel lui Dumnezeu poate să nu-L audă, pentru că se ascultă mai ales pe sine însuși. În adâncul său, începe cu un „Doamne, Doamne”, dar rămâne ancorat într-un monolog autoreferențial. De aceea, așa cum spunea sfântul Josemaría, este necesar „ca chemarea noastră, «Doamne», să fie unită cu dorinţa eficientă de a transforma în realitate aceste mişcări interioare, pe care Duhul Sfânt le trezeşte în sufletul nostru” (Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 243).
Dacă vrem să învățăm să ne rugăm cu adevărat, Isus ne îndeamnă să primim Cuvântul lui Dumnezeu și să-l transformăm în stânca noastră. Nu faptele noastre sunt cele care ne susțin, ci Cuvântul Său, cel care ne vorbește mai ales despre iubirea Sa necondiționată. A pune în practică Cuvântul divin nu înseamnă să facem totul perfect, ci să-l primim ca pe un adevărat dar, chiar și atunci când ne cere lucruri dificile sau când nu avem nici puterea, nici dorința de a-l asculta. „Mai de preț pentru mine este legea gurii Tale decât mii de bucăți de aur și de argint” (Ps 119,72). Astfel, nici ploaia slăbiciunilor noastre, nici râurile revărsate ale pasiunilor noastre, nici vânturile dificultăților nu ne vor putea face să naufragiem: „M-au cuprins strâmtorarea și necazul, dar poruncile Tale sunt desfătarea mea” (Ps 119,143).
Astăzi putem învăța de la sfinți care, fără să fie canonizați, Îl au pe Isus în centrul vieții lor. Sunt „cei mai mici; bolnavii care își oferă suferințele pentru Biserică, pentru ceilalți, [...] atâția bătrâni singuri care se roagă [...]; atâtea mame și tați de familie care își duc mai departe, cu multă trudă, familia, educația copiilor, munca de fiecare zi, problemele, dar mereu cu speranța în Isus [...]; preoți care nu ies în evidență, dar care lucrează în parohii cu multă iubire: cateheza copiilor, grija față de bătrâni, față de bolnavi, pregătirea logodnicilor. Și în fiecare zi același lucru, același lucru, același lucru. Nu obosesc, pentru că temelia lor este stânca”. De aceea pot fi numiți „sfinții vieții de fiecare zi”. Mărturia lor ne invită să medităm la „sfințenia ascunsă care există în Biserică, aceea a creștinilor care nu sunt de aparență, ci întemeiați pe stâncă, pe Isus” (Francisc, Omilie, 4-XII-2014).