Evanghelia zilei de joi: A-L iubi pe Dumnezeu și pe oameni

Comentariu la Evanghelia zilei de joi din săptămâna a 9-a de peste an:„Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, trebuie să alungăm idolii care ne înrobesc și ne sărăcesc capacitatea de a iubi.

Evanghelie (Mc 12,28b-34)

În acel timp, unul dintre cărturari, auzind că discută cu [scribii] și văzând că le-a răspuns bine, a venit la el și l-a întrebat: „Care este prima dintre toate poruncile?”

Isus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta A doua este aceasta: Să-L iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea”.

Cărturarul i-a zis: „Bine, învățătorule, adevărat ai spus că el este unul singur și că nu este altul în afară de el și a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea și a-l iubi pe aproapele cape tine însuți este mai mult decât toate holocausturile și decât toate jertfele”.

Isus, văzând că a răspuns cu înțelepciune, i-a spus: „Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu”.

Și nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe.

Comentariu la Evanghelie

În Evanghelia de astăzi, Domnul răspunde unui cărturar cu privire la care este prima poruncă a legii lui Dumnezeu. Și, imediat după aceea, dorind să arate unitatea ei cu cea dintâi, adaugă a doua: „Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 31).

Ambele porunci constituie nucleul moralei creștine, atât de unite încât nu pot fi separate dacă se dorește atingerea plinătății la care ne cheamă Domnul. Papa Benedict explica această dublă poruncă folosindu-se de imaginea privirii: «Învățăm să-l privim pe celălalt nu doar cu ochii noștri, ci cu privirea lui Dumnezeu, care este privirea lui Isus Cristos. O privire care pornește din inimă și nu rămâne la suprafață; merge dincolo de aparențe și reușește să perceapă cele mai profunde speranțe ale celuilalt: speranțe de a fi ascultat, de o atenție gratuită; într-un cuvânt: de iubire. Dar există și traseul invers: deschizându-mă către celălalt așa cum este, întâlnindu-l, făcându-mă disponibil, mă deschid și către cunoașterea lui Dumnezeu, către a simți că El există și este bun. Iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele sunt inseparabile și se află într-o relație reciprocă»[1].

Tocmai prin introducerea acestei porunci a iubirii față de ceilalți, Isus ne învață că iubirea pe care Dumnezeu Tatăl o are pentru fiecare bărbat și fiecare femeie – și la care suntem invitați să răspundem – nu este o chestiune teoretică sau idealistă, ci este chemată să se traducă într-o dăruire dezinteresată a noastră înșine față de Dumnezeu și față de ceilalți.

Isus nu rămâne la cuvinte, ci, de-a lungul întregii Sale vieți, a trăit această dăruire, această dăruire totală către Tatăl și către oameni, până la împlinirea ei finală pe Calvar, invitându-ne pe noi să-L imităm până la a deveni ucenici fideli ai Săi.

Sfântul Josemaría, într-o omilie intitulată „Cu puterea Iubirii”, redă acest lucru astfel: «Anunțul și exemplul Învățătorului sunt clare, precise. Și-a subliniat doctrina prin fapte (…) [Creștinii], dacă mărturisim aceeași credință, dacă într-adevăr dorim să pășim pe urmele limpezi pe care le-au lăsat pe pământ pașii lui Cristos, nu trebuie să ne mulțumim să le evităm altora relele pe care nu le dorim pentru noi înșine. Acesta este mult, dar este foarte puțin, atunci când înțelegem că măsura iubirii noastre este definită de comportamentul lui Isus»[2].

[1] Benedict al XVI-lea, Angelus, 4-XI-2012.

[2] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 223.