Evangelio (Mt 21,33-46)

Ascultați o altă parabolă: 

Era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc și a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori și a plecat în călătorie. Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale. Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre. A trimis din nou alți servitori, mai numeroși decât primii, dar le-au făcut la fel. În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-și: «Pe fiul meu îl vor respecta». Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: «Acesta este moștenitorul. Haideți să-l ucidem ca să avem moștenirea lui». Prinzându-l, l-au scos afară din vie și l-au ucis. 

Așadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?” 

I-au zis: „Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”.

Isus le-a zis: „N-ați citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri!» De aceea vă spun: împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui popor care va aduce roadele cuvenite. Și, cine va cădea pe această piatră, se va zdrobi, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi”.

Arhiereii și fariseii, auzind parabolele lui, și-au dat seama că vorbește despre ei și căutau să-l prindă, dar se temeau de mulțimi pentru că ele îl considerau profet.

Comentariu la Evanghelie

Pe măsură ce se apropie sfârșitul vieții pământești a lui Isus, discursurile din Evanghelia după sfântul Matei capătă un ton tot mai escatologic, adică legat de destinul final al tuturor lucrurilor, atât al contemporanilor lui Isus, cât și al destinului final universal. Acum, când calendarul nostru liturgic se apropie și el de final — mai sunt câteva săptămâni pentru a completa cele 33 din Timpul de Peste An —, cuvintele Învățătorului răsună cu o actualitate deosebită.

Însuși Isus îndeamnă să ascultăm cu atenție parabola Sa: stăpânul unei proprietăți a plantat o vie și a pregătit-o cu grijă ca să dea rod: „a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn” (v. 33). Stăpânul arendează via unor lucrători; îi face astfel părtași la prosperitatea sa, în timp ce se bazează pe efortul lor personal pentru ca via să dea rod.

Însă lucrătorii nu numai că și-au neglijat datoria, ci i-au disprețuit și chiar i-au ucis pe slujitorii pe care i-a trimis stăpânul ca să ceară rodul viei, în care pusese atâta grijă. Și mai aberantă a fost purtarea lor atunci când l-au ucis pe fiul stăpânului, atunci când acesta l-a trimis. Fără îndoială, acei lucrători din parabolă au acționat nedrept. Oricine ar spune că erau niște „nemernici” (v. 41), așa cum îi numesc chiar ascultătorii lui Isus.

Prin această parabolă, atât de limpede și de dramatică, Isus denunță prin contrast atitudinea conducătorilor poporului, care i-au disprețuit și i-au nimicit pe profeții pe care Dumnezeu i-a trimis; și, mai ales, denunță dinainte respingerea pe care aveau să o facă față de Însuși Fiul lui Dumnezeu, pe Care Îl vor alunga din Ierusalim și Îl vor ucide, așa cum fac lucrătorii cu fiul stăpânului viei.

Prin extensie, parabola nu denunță doar comportamentul contemporanilor lui Isus, ci și atitudinea indiferentă și chiar ostilă pe care noi, oamenii, o putem manifesta față de lucrarea lui Dumnezeu, mereu grijuliu și interesat de binele nostru, și care trimite oameni care ne pot ajuta să dăm rod, dar pe care poate îi respingem pentru că ne incomodează. Bunătatea divină, care ne oferă harul Său și grija Sa, asemenea celei pe care stăpânul din parabolă o are față de via sa și pe care Dumnezeu a avut-o față de Israel, cere din partea noastră bunăvoința de a dori să dăm roade de virtute și sfințenie; de a profita de har și de a nu-l respinge pe cel care cere rodul său în noi.

Pe de altă parte, deși parabola are o tentă tragică, cuvintele lui Isus oferă și un mesaj de speranță. După cum explica Papa Francisc, deși stăpânul viei avea dreptul să se răzbune, la fel cum Dumnezeu ar fi putut să se răzbune pentru Fiul Său răstignit, totuși, „dezamăgirea lui Dumnezeu față de comportamentul pervers al oamenilor nu este ultimul cuvânt. Aici stă marea noutate a creștinismului: un Dumnezeu care, chiar dezamăgit de greșelile și de păcatele noastre, nu-Și pierde cuvântul, nu Se oprește şi, mai ales, nu Se răzbună!”^[1]

„Frați și surori, —continua să spună Papa— Dumnezeu nu Se răzbună! Dumnezeu iubește, nu Se răzbună, ne așteaptă ca să ne ierte, ca să ne îmbrățișeze. Prin «pietrele de refuz» —iar Cristos este prima piatră pe care au respins-o constructorii— prin situațiile de slăbiciune și de păcat, Dumnezeu continuă să pună în circulație «vinul nou» al viei Sale, adică mila: acesta este vinul nou al viei Domnului: mila. Există un singur impediment în fața voinței tenace și blânde a lui Dumnezeu: aroganța și prezumția noastră, care se transformă uneori în violență! În fața acestor atitudini și acolo unde nu se produc roade, cuvântul lui Dumnezeu își păstrează toată puterea de mustrare și avertizare: «Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite» (v. 43)”^[2].

^[1] Papa Francisc, Angelus, 8 octombrie 2017.

^[2] Idem.