Evanghelie (Mt 22,15-21)

Atunci fariseii s-au dus să țină sfat ca să-l prindă în vorbă. 

Și i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învățătorule, știm că ești sincer și înveți cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ești părtinitor cu nimeni, căci nu te uiți la fața omului. Spune-ne, așadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” 

Dar Isus, știind răutatea lor, le-a zis: „Ipocriților, de ce mă ispitiți? Arătați-mi moneda tributului!” 

Iar ei i-au adus un dinar. 

El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?” 

I-au zis: „Ale cezarului”. 

Atunci le-a zis: „Dați-i, așadar, cezarului ceea ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

Comentariu la Evanghelie

Isus rezolvă în mod magistral capcana dialectică pe care i-au întins-o dușmanii Săi cu privire la tributul către Cezar, prin celebra sentință „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” (v. 21). Prin acest logion sau spusă, Domnul nu numai că a zădărnicit vicleșugul pe care i-l întindeau, ci a pus și bazele unei distincții corecte între puterea temporală și cea spirituală, precum și ale unei comportări creștine coerente în mijlocul lumii.

Pe vremea lui Isus, Iudeea trăia o situație politică și religioasă dramatică. Pe de o parte, întreaga regiune era supusă Imperiului Roman; ca provincie conflictuală, Iudeea necesita o prezență militară permanentă sub comanda unui procurator, însărcinat să garanteze supunerea poporului și să strângă impozitele prin intermediul unor colectori locali: vameșii. Pe de altă parte, irodienii preferau medierea unui principe local care să strângă impozitele și să dea o parte din bani Romei. La rândul lor, autoritățile religioase trebuiau să vegheze la întreținerea templului din Ierusalim, la cult și la instituții.

În această încrucișare de interese, așa-numitul tribut către Cezar era, așadar, materie de controversă asigurată: ce era just în acea situație dificilă pentru orice iudeu evlavios? Dinarul era plata unui zilier pentru o zi de muncă (cf. Mt 20,2), și o pereche de dinari a fost ceea ce a lăsat bunul samaritean, în parabola lucanică, pentru cheltuielile de la han (Lc 10,35). Un dinar echivala cu zece ași, de unde îi vine numele. Nu era o sumă foarte mare, dar nici neglijabilă; și, mai ales, era destinată intereselor romanilor. Dilema părea, așadar, fără ieșire: dacă Isus îndemna la plata tributului, apărea în fața opiniei publice ca prieten al păgânilor, iar prestigiul Său în fața poporului putea să scadă. Dacă, dimpotrivă, îndemna să nu se plătească tributul, era posibil să fie acuzat că întărâtă poporul împotriva Romei.

Cu o înțelepciune desăvârșită, Isus invită să se observe moneda care servea la plată și să se verifice prezența efigiei Cezarului bătută pe ea. Sfântul Hilarie parafraza astfel răspunsul lui Isus: „Moneda Cezarului este făcută din aur, pe care este gravată imaginea lui; moneda lui Dumnezeu este omul, în care este întipărită imaginea lui Dumnezeu; așadar, dați-i Cezarului bogățiile voastre și păstrați pentru Dumnezeu conștiința nevinovăției voastre”^[1].

Papa Francisc reia această idee atunci când spune: „Referirea la imaginea Cezarului, gravată pe monedă, spune că este just să ne simțim cetățeni cu drepturi depline ai statului —cu drepturi și îndatoriri—; dar în mod simbolic face să ne gândim la o altă imagine care este imprimată în fiecare om: imaginea lui Dumnezeu. El este Domnul a toate și noi, care am fost creați «după chipul Său», Îi aparținem, mai presus de toate, Lui”^[2].

Răspunsul lui Isus la această chestiune a fost un recurs frecvent pentru dezvoltarea doctrinei sociale a Bisericii, care apără atât domeniul civil, cu drepturile și îndatoririle sale, cât și domeniul eclezial, cu ale sale proprii. Este vorba despre a-i da Cezarului, autorității legitime, ceea ce i se cuvine în dreptate și, în același timp, a apăra drepturile Bisericii, fără a o folosi în beneficiu propriu sau a o amesteca în scopuri pur temporale.

Referitor la această scenă și vorbind creștinilor care trebuie să se sfințească în mijlocul lumii, sfântul Josemaría recomanda să se trăiască unitatea de viață, adică să se îmbine îndatoririle civice cu cele religioase, fără a invada sau a nega domeniul niciuneia dintre ele. Spunea așadar: „Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească. (…) Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde”^[3].

^[1] Sfântul Hilarie, in Matthaeum, 23.

^[2] Papa Francisc, Angelus, 22 octombrie 2017.

^[3] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 165.