Evanghelie (Mt 22,34-40)
Fariseii s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învățat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: „Învățătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”
El i-a zis: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții”.
Comentariu la Evanghelie
Fariseii și saducheii erau două grupuri foarte influente în societatea în care trăia Isus, dar aveau puncte de vedere diferite în interpretarea Legii. Saducheii erau persoane din înalta societate. Dintre ei ieșiseră, încă de la începutul ocupației romane, marii preoți care, în acel moment, erau reprezentanții evreilor în fața puterii imperiale. Erau mai preocupați de politică și de Templu decât de chestiunile religioase legate de viața de zi cu zi. Fariseii, la rândul lor, erau foarte minuțioși în împlinirea prescripțiilor Legii lui Dumnezeu.
Poate impresionați de strălucirea răspunsului dat de Isus unor saduchei, pe care îi lăsase fără cuvinte, niște farisei l-au pus la încercare cu o întrebare foarte delicată. În grija lor meticuloasă de a împlini până și cea mai mică indicație a Legii, fariseii aveau să ajungă să stabilească o listă de șase sute treisprezece porunci. În fața unei asemenea abundențe și varietăți de precepte, care face foarte greu chiar și să le ții minte pe toate, nu este de prisos întrebarea pe care i-o pun: Care este porunca principală a Legii?
Răspunsul lui Isus este oarecum surprinzător, dar foarte exact. Nu le arată niciuna dintre cele zece porunci ale Decalogului, ci menționează două care nu fac parte din el. Mai întâi citează un text care, în Vechiul Testament, face parte dintr-o rugăciune numită Șema, cuprinsă în cartea Deuteronomului: „Ascultă, Israel! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta!” (Dt 6,4-5). Al doilea, „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Lv 19,18), este unul dintre numeroasele precepte incluse în așa-numita Lege a Sfințeniei, aflată în cartea Leviticului.
Ceea ce este deosebit în răspunsul lui Isus constă în a arăta aceste două porunci care erau ca și pierdute în mijlocul mulțimii de precepte cuprinse în Lege, și a le menționa împreună, punând în evidență faptul că iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele sunt inseparabile și complementare.
Mai întâi este iubirea de Dumnezeu, o iubire care este dreapta corespondență față de Cel care ne-a iubit mai întâi pe noi. Dar, în ce constă iubirea de Dumnezeu? Benedict al XVI-lea ne-o explică în Enciclica sa Deus caritas est: „Istoria de iubire dintre Dumnezeu și om constă tocmai în comuniunea de voință care crește în comuniunea gândirii și a simțirii, astfel încât voința noastră și voința lui Dumnezeu coincid din ce în ce mai mult: voința lui Dumnezeu nu mai este pentru mine ceva străin pe care poruncile mi-l impun din afară, ci este propria mea voință, după ce am experimentat că Dumnezeu este mai lăuntric mie decât ce am eu mai intim”[1].
În același timp, iubirea de Dumnezeu ne conduce de mână spre iubirea de aproapele, așa cum el însuși continuă să explice mai departe: „în Dumnezeu și cu Dumnezeu, iubesc și persoana care nu îmi place sau pe care nici măcar nu o cunosc. (…) Atunci învăț să privesc această altă persoană nu doar cu ochii și sentimentele mele, ci din perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul lui este prietenul meu. (…) Privindu-l cu ochii lui Cristos, îi pot da celuilalt mult mai mult decât lucruri exterioare necesare: îi pot oferi privirea de iubire de care are nevoie”[2].
„Dacă vrem să-i ajutăm pe ceilalți, trebuie să-i iubim, repet – insista sfântul Josemaría –, cu o iubire care să fie înțelegere și dăruire, afecțiune și smerenie voluntară. Astfel vom înțelege de ce Domnul a hotărât să rezume toată Legea în această dublă poruncă, ce este de fapt o singură poruncă: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, cu toată inima noastră”[3].
[1] Benedict al XVI-lea, Enc. Deus caritas est, nr. 17.
[2] Ibidem, nr. 18.
[3] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 167.