Evanghelie (Mc 1,1-8)

Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. 

Așa cum este scris în profetul Isaia: 

Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feței tale; 

el îți va pregăti calea. 

Glasul celui care strigă în pustiu: 

Pregătiți calea Domnului, 

faceți drepte cărările lui. 

Ioan Botezătorul a apărut în pustiu, predicând botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Întreaga regiune a Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului veneau la el și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. 

Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă și încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste și miere sălbatică și predica zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălțămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

Comentariu la Evanghelie

Începem în această a doua duminică din Advent lectura Evangheliei după sfântul Marcu, cea pe care o vom asculta în cea mai mare parte a duminicilor și a solemnităților din acest an liturgic.

În prima frază se face o sinteză completă a conținutului fundamental al predicării apostolice mărturisite în această carte: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (v. 1).

Cuvântul grecesc euangelios înseamnă „veste bună”. Care este acea veste bună care îi interesează pe toți oamenii? Nici mai mult, nici mai puțin decât faptul că Isus este Cristos (adică Mesia, urmașul lui David a cărui împărăție nu are sfârșit) și, pe deasupra, este Fiul lui Dumnezeu făcut om, care a venit în lume ca să ne mântuiască.

„Evanghelia”, vestirea acestei vești bune, nu s-a încheiat cu ceea ce se povestește în această carte, ci rămâne deschisă, iar fiecare dintre noi este chemat să fie protagonist. Această carte este doar „începutul Evangheliei”, după cum arată sfântul Marcu, locul în care găsim puterea și reperele fundamentale pentru viața noastră și pentru misiunea care ne revine tuturor creștinilor, aceea de a face să ajungă acest mesaj plin de bucurie la toți oamenii din toate timpurile.

Profeții Vechiului Testament vestiseră intervențiile lui Dumnezeu, care iese din nepătruns ca să judece și să mântuiască și trimite mesageri pentru a mângâia poporul Său și a pregăti venirea Sa, astfel încât Mântuitorul să găsească, atunci când sosește, porțile deschise.

Sfântul Marcu amintește la începutul Evangheliei sale niște cuvinte ale lui Malahia: „Iată, eu îl trimit pe mesagerul meu înaintea feței tale; el va pregăti calea ta” (Mal 3,1) și altele ale lui Isaia: „Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui!»” (Is 40,3).

Ca să pregătească drumul lui Isus, Dumnezeu a trimis un înaintemergător, pe Ioan Botezătorul. Sfântul Marcu îl prezintă ca pe un om foarte sobru: purta o haină din păr de cămilă, încinsă cu un brâu de piele, și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică, hrana cea mai simplă care se putea găsi în pustiul Iudeii.

Într-o împrejurare, vorbind cu discipolii Săi, Isus îl pune în contrast cu cei puternici, care poartă „haine moi” și „sunt în casele regilor” (Mt 11,8). Acest exemplu este deosebit de potrivit în aceste zile, arăta Benedict al XVI-lea, „mai ales în pregătirea sărbătorii Crăciunului, la care Domnul – cum ar spune sfântul Paul – «deși era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți» (2 Cor 8,9)”^[1].

Mesajul lui Ioan Botezătorul nu se mărginește la a oferi mărturia unui stil de viață sobru, ci merge mai departe, cu o chemare energică la convertire. Cuvintele lui îndeamnă la înfăptuirea unei schimbări interioare profunde, care începe cu recunoașterea și mărturisirea propriilor păcate.

În acest timp al Adventului, chipul și predica lui ne invită să intrăm în noi înșine pentru a face o examinare sinceră a vieții noastre și a pregăti calea Domnului, îndreptându-ne cărările în tot ceea ce ne-am îndepărtat de El.

„Timpul Adventului este un timp de speranță – spunea sfântul Josemaría –. Întreaga panoramă a vocației noastre creștine, acea unitate de viață care are ca nucleu prezența lui Dumnezeu, Tatăl nostru, poate și trebuie să fie o realitate zilnică. Cere-o împreună cu mine Doamnei Noastre, imaginând cum a trăit ea acele luni, în așteptarea Fiului care avea să se nască. Iar Doamna Noastră, Sfânta Maria, te va face să fii alter Christus, ipse Christus, alt Cristos, Însuși Cristos!”^[2].

^[1] Benedict al XVI-lea, Angelus, 4 decembrie 2011.

^[2] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 11.