Evanghelia zilei de duminică: Preasfânta Treime

Comentariu la solemnitatea Preasfintei Treimi (Ciclul A): „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut”. „Trebuie să ne convingem că Dumnezeu este mereu lângă noi, ca un Tată iubitor, ajutându-ne, inspirându-ne, binecuvântându-ne... și iertându-ne”.

Evanghelie (In 3,16-18)

„Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu”.

Comentariu la Evanghelie

În intimitatea dialogului cu Nicodim, Isus dezvăluie profunzimile iubirii divine. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, începe El.

Lumea, întregul univers, ieșise bună din mâinile lui Dumnezeu, așa cum mărturisește cartea Genezei când adaugă: „și a văzut Dumnezeu că este bun” (Gen 1,10), contemplând tot ceea ce crea zi de zi. Însă această lume bună a fost rănită de păcatul omului. Cu toate acestea, Dumnezeu nu o abandonează și continuă să-i dăruiască iubirea Sa, care este mai puternică decât păcatul. O iubire care ajunge până la extrem: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut” (v. 16).

Sfântul Ciprian, Părinte al Bisericii, invită să contemplăm, la mijlocul secolului al III-lea, că „multe și mari sunt binefacerile lui Dumnezeu, pe care bunătatea generoasă și bogată a lui Dumnezeu Tatăl și a lui Cristos le-a realizat și le va realiza mereu pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, pentru a ne păstra, a ne da o viață nouă și a ne răscumpăra, Tatăl L-a trimis pe Fiul. Fiul, care fusese trimis, a voit să fie numit și Fiul Omului, pentru a ne face pe noi fii ai lui Dumnezeu: s-a smerit pentru a ridica poporul care zăcea înainte la pământ, a fost rănit pentru a vindeca rănile noastre, s-a făcut slujitor pentru a ne conduce la libertate pe noi, care eram sclavi. A acceptat moartea pentru a putea oferi muritorilor nemurirea”[1].

Dumnezeu Tatăl ne-a dat „pe Fiul Său Unul-Născut” (v. 16), spune Isus. Tatăl este dătătorul tuturor lucrurilor. Mai întâi, din veșnicie, dă totul Fiului Său, așa cum însuși Isus recunoaște în rugăciunea Sa către Tatăl la Cina cea de Taină: „Tot ce este al Meu este al Tău și ce este al Tău este al Meu” (In 17,10). Tatăl și Fiul împărtășesc aceeași natură divină.

Dar, în timp, Dumnezeu Tatăl dă totul și lumii, oferindu-L din iubire pe Fiul Său Unul-Născut. „Cuvântul «Unul-Născut» face trimitere, pe de o parte – explică Benedict al XVI-lea – la Prolog [al Evangheliei după Ioan], unde Logosul este definit ca «Dumnezeu Unul-Născut» (In 1,18). Dar, pe de altă parte, amintește de Abraham, care nu I-a refuzat lui Dumnezeu pe fiul său, pe «singurul său fiu» (Gen 22,2.12). «A dărui» al Tatălui se împlinește în iubirea Fiului «până la capăt» (In 13,1), adică până la cruce”[2].

Acest dar al lui Dumnezeu, care este Fiul Său Unul-Născut, nu a fost oferit unui grup de aleși sau unor oameni privilegiați, ci este destinat „lumii”. Are, așadar, o dimensiune universală. Întreaga lume avea nevoie de mântuire și a fost răscumpărată de El pentru ca „să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (v. 16).

„Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El” (v. 17). Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, „nu vine să ne condamne – ne face să reflectăm Sfântul Josemaría –, nici ca să ne reproșeze sărăcia sau ticăloșia: El vine ca să ne mântuiască, să ne ierte, să ne scuze, să ne aducă pacea și bucuria. Dacă recunoaștem această minunată relație a Domnului cu fiii Săi, inimile noastre se vor schimba neapărat și ne vom da seama că în fața ochilor noștri se deschide o panoramă complet nouă, plină de adâncime, de sens și de lumină”[3].

„Dacă Dumnezeu ne-a creat, dacă ne-a mântuit, dacă ne iubeşte până la a-şi da unicul Fiu pentru noi, dacă ne aşteaptă – în fiecare zi! – cum aştepta acel tată din parabola fiului risipitor, cum să nu dorească să îl tratăm cu dragoste? Ciudat ar fi să nu vorbim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de el, să-l uităm, să ne împrăştiem în activităţi care nu au nimic în comun cu aceste atingeri neîntrerupte ale harului”[4].

[1] Sf. Ciprian, De opere et eleemosynis, 1 (PL 4,601-603).

[2] Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. I. De la Botez la Schimbarea la Față, Editura RAO, București, 2010.

[3] Sf. Josemaría, E Cristos care trece, nr. 165.

[4] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 251.