Evanghelie (Mt 13,1-23)

În ziua aceea, ieșind din casă, Isus s-a așezat pe țărmul mării. S-a adunat în jurul lui o mulțime atât de mare încât el s-a urcat în barcă să se așeze și toată mulțimea stătea pe țărm, iar el le spunea multe în parabole: 

„Iată, semănătorul a ieșit să semene. Și, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, și îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc, iar când soarele a răsărit, s-a veștejit și, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut și au înăbușit-o. Iar alta a căzut în pământ bun și a dat rod: care o sută, care șaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” 

Apropiindu-se, discipolii i-au spus: „De ce le vorbești în parabole?” 

Iar el le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți misterele împărăției cerurilor, dar lor nu le-a fost dat, căci celui care are i se va da și-i va prisosi, iar celui care nu are, i se va lua și ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole pentru ca văzând să nu vadă și auzind să nu audă, nici să nu înțeleagă și să se împlinească profeția lui Isaia care spune: De ascultat veți asculta, dar nu veți înțelege și de privit veți privi, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii și i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec. 

Însă fericiți sunt ochii voștri pentru că văd și urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulți profeți și drepți au dorit să vadă ceea ce vedeți și n-au văzut și să audă ce auziți și n-au auzit. 

Așadar, ascultați parabola semănătorului! Când cineva ascultă cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine Cel Rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul și-l primește îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuție din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi și plăcerea înșelătoare a bogăției înăbușă cuvântul și rămâne fără rod. Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul și-l înțelege. Acesta aduce rod și face care o sută, care șaizeci, care treizeci”.

Comentariu la Evanghelie

Parabola semănătorului este prima dintre cele șapte parabole care alcătuiesc discursul despre Împărăția lui Dumnezeu în Evanghelia după Matei și descrie diferitele tipuri de pământ pe care cade sămânța aruncată cu mâna de semănător. Ea constituie o mare metaforă a vestirii cuvântului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Parabola explică de ce aceeași sămânță a Evangheliei produce efecte atât de diferite în oameni: pentru că fiecare o primește potrivit dispozițiilor inimii sale.

Prin diferitele tipuri de teren pe care le poate întâlni sămânța, Isus rezumă diferitele tipuri de oameni care există. Astfel, nu numai că ne oferă o înțelegere foarte prețioasă despre felul în care suntem, ci ne și interpelaează să examinăm ce putem face pentru a răspunde mai bine harului. Papa Francisc explica aceasta spunând că „inima noastră, asemenea unui ogor, poate fi bună și atunci Cuvântul aduce rod – și încă mult –, dar poate fi și tare, impermeabilă. Așa se întâmplă atunci când auzim Cuvântul, dar ne lasă indiferenți, asemenea unui drum: nu pătrunde înăuntru”[1].

Între pământul bun și cel rău se află și terenul pietros, care corespunde „inimii superficiale, care Îl primește pe Domnul, dorește să se roage, să iubească și să dea mărturie, dar nu perseverează, obosește și nu «decolează» niciodată – continuă papa. Este o inimă lipsită de profunzime, în care pietrele lenei sunt mai numeroase decât pământul bun, iar iubirea este nestatornică și trecătoare. Însă cel care Îl primește pe Domnul doar atunci când are chef nu aduce rod”[2].

În sfârșit, există și sămânța care cade între spini, iar aceștia „sunt viciile care se luptă cu Dumnezeu și îi înăbușă prezența: mai ales idolii bogăției lumești, ai unei vieți trăite cu lăcomie pentru sine, pentru avere și pentru putere. Dacă cultivăm acești spini, înăbușim creșterea lui Dumnezeu în noi. Fiecare își poate recunoaște spinii săi mici sau mari, viciile care locuiesc în inima sa, tufișurile mai mult sau mai puțin înrădăcinate care nu-I plac lui Dumnezeu și împiedică păstrarea unei inimi curate. Ele trebuie smulse, altfel Cuvântul nu va aduce rod, iar sămânța nu se va dezvolta”[3].

Discipolii L-au întrebat pe Isus de ce vorbea în parabole. Învățătorul le-a arătat că vestește „tainele Împărăției”. Pentru oameni acestea sunt greu de înțeles în mod direct. De aceea folosește un limbaj figurat, cu imagini apropiate de ascultători și care fac aluzie, într-un mod discret, la aceste mistere.

În explicația dată discipolilor, Isus spune: „Celui care are i se va da și va avea din belșug; iar celui care nu are i se va lua chiar și ceea ce are” (v. 12). Această afirmație ne neliniștește, pentru că pare nedreaptă. În realitate, Isus explică astfel că acela care nu primește cu bunăvoință Evanghelia și harul devine incapabil să le înțeleagă și să primească și mai mult. În schimb, cel care se dispune cu docilitate să se lase transformat de cuvântul lui Dumnezeu – așa cum făceau discipolii – nu numai că primește harul convertirii, ci devine pregătit să primească și mai mult har.

De asemenea, surprinde citatul din Isaia folosit de Isus: „ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se convertească și Eu să-i vindec” (v. 15). În realitate, Domnul recurge aici la ironie, tocmai pentru a-Și exprima durerea că ascultătorii Săi împlinesc, prin răspunsul lor liber, profeția lui Isaia, în ciuda dorinței Sale arzătoare de a-i mântui. De fapt, deși mulți vedeau minunile pe care Isus le săvârșea și poate aveau chiar mai multă capacitate decât cei doisprezece de a-I înțelege cuvintele, în mod liber își închideau urechile în fața mesajului și se cufundau într-o orbire voită.

[1] Papa Francisc, Angelus, 16 iulie 2017.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.