Evanghelie (Mt 14,22-33)

Îndată îi zorea pe discipoli să urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt, până ce el va da drumul mulțimilor. După ce a dat drumul mulțimilors-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă și, de frică, au început să strige. 

Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!” 

Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă”. 

El i-a zis: „Vino!” 

Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă și a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat și, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” 

Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” 

Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: „Cu adevărat ești Fiul lui Dumnezeu!”

Comentariu la Evanghelie

În acest episod strălucesc câteva fapte care ne atrag atenția. În primul rând, scurta observație a evanghelistului despre ceea ce face Isus după ce trimite mulțimile acasă: „s-a urcat pe munte ca să se roage singur”, până seara (v. 23). Această atitudine a Fiului lui Dumnezeu întrupat subliniază într-un mod grăitor importanța fundamentală a rugăciunii pentru noi, precum și nevoia pe care o avem, ca făpturi, de a dedica anumite momente exclusiv dialogului cu Dumnezeu.

„Isus se retrage adesea într-un loc singuratic, în pustiu, pe munte, de preferință noaptea, ca să se roage” – ne explică Catehismul. Astfel, Isus „îi poartă pe oameni în rugăciunea sa, deoarece își asumă omenirea prin Întrupare, și îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuși”[1]. Este un izvor de încredere faptul că Isus s-a făcut om și s-a rugat Tatălui pentru noi, pentru ca rugăciunea noastră să-i fie plăcută lui Dumnezeu și să fie ascultată asemenea rugăciunii Fiului său, mai ales în momentele de întuneric sau de încercare.

În timp ce Isus se roagă Tatălui, discipolii navighează singuri, noaptea, cu un vânt puternic împotrivă. Neliniștea lor este atât de mare, încât nici măcar nu-l recunosc pe Învățător atunci când se apropie de ei ca să-i ajute; tulburați, cred că este o fantomă și se înspăimântă (v. 26). În schimb, Isus le transmite siguranța și pacea dobândite în rugăciune: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!” (v. 27). Cu avântul său obișnuit, Petru îi cere lui Isus să meargă pe apă asemenea lui, iar Domnul îi împlinește cererea. Dar, după câteva clipe, Petru se îndoiește și este cuprins de frică atunci când începe să se scufunde, deși îl are pe Învățător înaintea ochilor. Când Isus vine în ajutorul lui și îi reproșează puțina credință, urcă amândoi în barcă, iar vântul se potolește. Atunci discipolii, plini de uimire, i se închină.

După cum este ușor de înțeles, „această relatare din Evanghelie conține un simbolism bogat – spunea papa Francisc – și ne face să reflectăm asupra credinței noastre, atât ca persoane, cât și ca comunitate eclezială. (…). Barca este viața fiecăruia dintre noi, dar este și viața Bisericii; vântul potrivnic reprezintă dificultățile și încercările. Invocația lui Petru: «Doamne, poruncește-mi să vin la tine pe apă!» și strigătul său: «Doamne, salvează-mă!» seamănă foarte mult cu dorința noastră de a simți apropierea Domnului, dar și cu teama și neliniștea care însoțesc cele mai grele momente ale vieții”[2].

Așadar, acest pasaj conține o mare lecție despre credința creștină, adică despre încrederea în Isus și în puterea lui, mai degrabă decât în propriile noastre puteri. După cum Isus îi invită pe discipoli să aibă încredere în el, tot astfel și nouă ne cere să nu ne temem și să recunoaștem că Învățătorul nu va îngădui niciodată ca barca celor ai săi să se scufunde, chiar dacă uneori vântul încercărilor ni se pare prea puternic.

Pentru ca credința noastră să nu slăbească, ne ajută mult să descoperim prezența reală a lui Isus în mijlocul încercării și să nu-l confundăm cu o fantomă. Pentru aceasta, avem nevoie să îngrijim în fiecare zi dialogul nostru cu Dumnezeu în rugăciune, așa cum făcea Isus. Atunci vom fi capabili să păstrăm mereu vie prezența lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul încercării și al întunericului. După cum recomandă sfântul Josemaría, „Dacă vei rămâne mereu în prezența lui Dumnezeu, deasupra vijelioaselor furtuni, soarele va străluci de-a pururi în privirile tale; și sub valurile tumultuoase și devastatoare, în sufletul tău vor domni calmul și seninătatea”[3].

[1] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2602.

[2] Papa Francisc, Angelus, 13 august 2017.

[3] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 343.