Evanghelie (In 1,6-8.19-28)
A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el.
Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină.
Aceasta este mărturia dată de Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoți și leviți ca să-l întrebe: „Cine ești tu?”. Iar el a mărturisit, și nu a negat. A mărturisit:
— Nu sunt eu Cristos!
L-au întrebat:
— Atunci cine? Ești tu Ilie?
El a răspuns:
— Nu sunt!
— Ești tu Profetul?
— Nu! a răspuns.
Așadar, i-au zis:
— Cine ești? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuți?
El a zis:
— Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptați calea Domnului», după cum a spus Isaia profetul!
Iar cei trimiși erau dintre farisei. L-au întrebat și i-au zis:
— Așadar, de ce botezi dacă tu nu ești nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?
Ioan le-a răspuns, zicând:
— Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este Unul pe care voi nu-L cunoașteți, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei.
Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
Comentariu la Evanghelie
Evanghelia din a treia duminică a Adventului ne istorisește mărturia pe care Ioan Botezătorul a dat-o preoților și leviților trimiși de la Ierusalim. Pe vremea lui Isus era vie o puternică așteptare mesianică, răspândită peste tot, într-atât încât, după cum descrie istoricul Iosif Flaviu, destul de mulți se proclamau ei înșiși mesia promis de Dumnezeu pentru a elibera poporul. Faima de sfințenie a Botezătorului trebuie să fi fost atât de mare, încât autoritățile religioase au vrut să-l întrebe direct despre identitatea și despre activitatea lui.
Evanghelistul ne-a lămurit deja în prologul său cine este Ioan, pentru ca să înțelegem scena mărturiei lui: era „un om trimis de Dumnezeu”, care „a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el”. În spatele întrebărilor pe care autoritățile i le pun lui Ioan – „cine ești tu?”, „ești tu Ilie?”, „ești tu Profetul?” – se întrezăresc unele curente religioase ale vremii, între care credința că Ilie avea să vină chiar înainte de venirea lui mesia, precum și așteptarea unui alt profet înaintemergător, cu identitate nedeterminată. Isus le va lămuri mai târziu discipolilor Săi că, în realitate, Ioan putea fi identificat cu Ilie (cf. Mt 17,12).
În orice caz, și în ciuda prestigiului său, sfântul Ioan curmă pe loc orice încercare de a-i preamări persoana și orice urmă de protagonism. Botezătorul predica astfel, prin exemplul său, acea dispoziție interioară umilă pe care le-o cerea oamenilor și care rămâne și pentru noi un îndemn actual. După cum spunea sfântul Josemaría, „este nevoie, fără îndoială, de o nouă schimbare, de o fidelitate mai deplină, de o smerenie mai profundă, într-atât încât, micșorându-se egoismul nostru, să crească Cristos în noi, deoarece illum oportet crescere, me autem minui, El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”[1].
Cu privire la acest timp al Adventului și la evanghelia de astăzi, merită amintit vechiul obicei al împăraților Romei de a face adventus-uri, adică sosiri triumfale în cetate, cu un întreg alai de slujitori, cu armata și chiar cu o paradă a dușmanilor învinși. Sosirea împăratului devenea simbol al victoriei și al măreției. În schimb, adventul Domnului la Betleem a fost discret și simplu, așa cum a fost și atunci când S-a arătat pe malurile Iordanului sau când a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruș.
Aceeași venire discretă are loc acum în euharistie, în munca noastră de fiecare zi și în nevoile celorlalți. În fața acestor adventuri succesive ale Domnului, riscăm să ne facem noi mari, fără a-I lăsa Lui loc în programul și în preocupările noastre. Iar timpul liturgic al Adventului ne invită, prin glasul lui Ioan care strigă în pustiu, la o nouă convertire și la o pregătire exigentă pentru venirea Domnului.
În același timp, liturgia ne amintește că a-L lăsa pe Cristos să crească nu ne micșorează și nu ne întristează, ci dimpotrivă, întocmai cum i s-a întâmplat Botezătorului, care s-a umplut de bucurie când L-a văzut venind pe Mesia. După cum amintea Benedict al XVI-lea, „liturgia acestei duminici, numită Gaudete, ne invită la bucurie, la o veghere nu tristă, ci plină de bucurie. (…) Adevărata bucurie nu este o simplă stare sufletească trecătoare, nici ceva ce se dobândește prin propriul efort, ci este un dar: se naște din întâlnirea cu persoana vie a lui Isus, din a-I face loc în noi, din a-L primi pe Duhul Sfânt, care ne călăuzește viața. (…) În acest timp al Adventului să întărim certitudinea că Domnul a venit în mijlocul nostru și Își reînnoiește neîncetat prezența de mângâiere, de iubire și de bucurie. Să încredințăm drumul nostru Fecioarei Neprihănite, al cărei duh s-a umplut de bucurie în Dumnezeu Mântuitorul. Ea să ne călăuzească inima în așteptarea plină de bucurie a venirii lui Isus, o așteptare plină de rugăciune și de fapte bune”[2].
[1] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 58.
[2] Benedict al XVI-lea, Angelus, 11 decembrie 2011.

