Evanghelie (Mt 20,1-16)

„Împărăția cerurilor este asemenea stăpânului care a ieșit dis-de-dimineață ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înțeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Ieșind la ceasul al treilea, a văzut pe alții stând în piață și le-a spus: «Mergeți și voi în vie și vă voi da ce vi se cuvine». Iar ei au plecat. Din nou a ieșit pe la ceasul al șaselea și al nouălea și a făcut la fel. Apoi a ieșit pe la ceasul al unsprezecelea și a găsit pe alții stând și le-a spus: «De ce stați aici toată ziua degeaba?» I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat». El le-a zis: «Mergeți și voi în vie!» Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii și dă-le plata, începând de la cei din urmă și până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit și ei câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului, zicând: «Aceștia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei și arșița». Dar el a răspuns unuia dintre ei: «Prietene, nu te nedreptățesc. Oare nu ne-am înțeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău și du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca și ție. N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Astfel, ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”.

Comentariu la Evanghelie

Parabola lucrătorilor viei este una dintre cele mai sugestive explicații despre Împărăția cerurilor și, prin extensie, despre modul în care trebuie să fie răspunsul omului la chemarea divină. Imaginea viei are rădăcini adânci în Biblie și este folosită în mod obișnuit în Vechiul Testament pentru a simboliza lucrarea lui Dumnezeu asupra poporului ales, acesta fiind asemănat cu o vie îngrijită cu multă grijă și care trebuie să dea vinul bun al mântuirii (cf. Is 5,1-7; Ps 80; Ez 15,1-8).

În parabolă, Isus se referă la angajarea unor zilieri care lucrează câmpul. Ca și în cazul altor parabole, desfășurarea istoriei ne nedumerește și ne provoacă să ne depășim criteriile și schemele. La prima vedere, pare că lucrătorii angajați de dimineață au dreptate când spun că au muncit mult mai mult decât cei pe care stăpânul îi angajează spre sfârșitul zilei. Dacă stăpânul este bun cu aceștia pentru că au muncit puțin, de ce bunătatea lui nu se arată într-o măsură mai mare față de cei care au muncit mai mult? În schimb, stăpânul îi răspunde unuia dintre cei care se plâng: „Prietene, nu-ți fac nicio nedreptate; oare nu te-ai înțeles cu mine pentru un dinar? Ia ce este al tău și pleacă; vreau să-i dau acestuia din urmă la fel ca și ție. Oare nu pot să fac cu ceea ce este al meu ce vreau? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?” (vv. 13-15).

Într-un anumit sens, lecția parabolei se referă la caritatea față de Dumnezeu și față de ceilalți: întrucât toți suntem primiți și ne bucurăm de mila divină (care are o vie și le poate oferi de lucru celor care nu au), nu are sens să-i pretindem lui Dumnezeu presupuse drepturi de dreptate sau să ne plângem că alții beneficiază de iubirea Lui. Întrucât Dumnezeu este mărinimos, ne cere tuturor să fim mărinimoși asemenea Lui.

Papa Francisc explica astfel: „Prin această parabolă, Isus vrea să ne deschidă inimile spre logica iubirii Tatălui, care este gratuită și generoasă. Este vorba despre a ne lăsa uimiți și fascinați de «gândurile» și de «căile» lui Dumnezeu care, după cum ne amintește profetul Isaia, nu sunt gândurile noastre și nu sunt căile noastre (cf. Is 55,8). Gândurile omenești sunt adesea marcate de egoisme și interese personale, iar căile noastre înguste și întortocheate nu pot fi comparate cu căile largi și drepte ale Domnului. El folosește mila, iartă cu generozitate, este plin de mărinimie și bunătate, pe care le revarsă asupra fiecăruia dintre noi, deschide tuturor teritoriile iubirii și harului Său nemăsurat, care pot dărui inimii omului numai plinătatea bucuriei”^[1].

Și Sfântul Josemaría deducea din parabolă necesitatea de a folosi timpul pentru a face binele, pentru a lucra în via Domnului, în mijlocul ocupațiilor noastre obișnuite: „acel bărbat se întoarce în diferite momente în piaţă ca să angajeze lucrători: unii au fost chemaţi să înceapă în zori; alţii, aproape de căderea nopţii. Toţi primesc un dinar: Salariul pe care ţi l-a promis, adică chipul şi asemănarea mea. Pe dinar este ştanţată imaginea regelui. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, care îl cheamă pe fiecare în funcţie de circumstanţele sale personale, pentru că vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Dar noi ne-am născut creştini, am fost educaţi în credinţă, am primit, foarte clar, chemarea Domnului. Aceasta este realitatea. Atunci, când vă simţiţi chemaţi să răspundeţi, chiar dacă în ultimul moment, puteţi să rămâneţi în piaţa publică, stând la soare, ca mulţi dintre acei muncitori, pentru că aveau prea mult timp?”^[2]

„Aleargă cu mine la mama lui Cristos: mama noastră, care l-ai văzut pe Isus crescând, care l-ai văzut folosindu-şi timpul pe când trăia printre oameni: învaţă-mă să îmi folosesc zilele în slujba Bisericii şi a sufletelor; învaţă-mă să aud, în adâncul inimii mele, ca pe un reproş duios, mamă bună, atâta timp cât o să fie necesar, că timpul meu nu îmi aparţine, pentru că este al Tatălui nostru care este în ceruri”^[3].

^[1] Papa Francisc, Angelus, 24 septembrie 2017.

^[2] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 42.

^[3] Idem, nr. 54.