Evanghelie (Mt 18,21-35)

Atunci, Petru s-a apropiat și i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?” 

Isus i-a spus: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte. De aceea împărăția cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanți. Întrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soția, copiii și tot ce avea și să achite datoria. Atunci, servitorul a căzut în genunchi, implorându-l: «Stăpâne, ai răbdare cu mine și-ți voi restitui totul!» Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece și i-a iertat datoria. Dar ieșind, servitorul acela s-a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el și care îi datora o sută de dinari. înșfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi ești dator!» Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor: «Ai răbdare cu mine și îți voi restitui!» Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers și l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. Văzând, deci, ceilalți servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult și, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, stăpânul l-a chemat și i-a zis: «Servitor rău, ți-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri și tu de cel care este servitor ca și tine așa cum eu m-am îndurat de tine?» Și, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Tot așa vă va face și Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimă”.

Comentariu la Evanghelie

Întrebarea lui Petru se referă la o temă dificilă și care ne privește pe toți: necesitatea de a ierta. Această chestiune se pune adesea în fața inevitabilelor neînțelegeri din viața de zi cu zi, în conviețuirea în familie, cu prietenii sau în relațiile profesionale. Nu este neobișnuit să ne simțim răniți, gândindu-ne că cineva ne-a jignit, ne-a disprețuit sau ne-a făcut un rău, și nu o singură dată, ci în mod repetat. Este greu să ierți. De aceea, întrebarea lui Petru ni se pare rezonabilă: trebuie să iert întotdeauna?

Benedict al XVI-lea ne invită să reflectăm asupra a ceea ce presupune iertarea. „Ofensa – spune el – este o realitate, o forță obiectivă care a provocat o distrugere ce trebuie remediată. De aceea, iertarea trebuie să fie mai mult decât ignorarea, decât încercarea de a uita. Ofensa trebuie îndreptată, reparată și, astfel, depășită. Iertarea costă ceva, înainte de toate pentru cel care iartă: acesta trebuie să depășească în interiorul său răul primit, trebuie, ca să spunem așa, să-l cauterizeze în sine și, prin aceasta, să se reînnoiască pe sine, astfel încât apoi acest proces de transformare, de purificare interioară, să-l atingă și pe celălalt, pe vinovat, și astfel amândoi, suferind până în profunzime răul și depășindu-l, să iasă reînnoiți. Aici ne întâlnim cu misterul crucii lui Cristos”^[1].

Într-adevăr, dificultățile pe care le întâmpinăm în a ierta nu sunt atât de mari în comparație cu ceea ce a făcut Isus Cristos pentru fiecare dintre noi. În această parabolă se exprimă foarte bine contrastul dintre atitudinea meschină a oamenilor de a ierta cu măsură și milostivirea infinită a lui Dumnezeu. Un talant echivala cu șase mii de dinari, iar un dinar era plata zilnică a unui muncitor. Zece mii de talanți reprezintă o sumă exorbitantă, care ne dă o idee despre valoarea imensă a iertării pe care o primim de la Dumnezeu.

Sfântul Josemaría ne ajută să înțelegem că „împrejurările acelui slujitor din parabolă, datornic cu zece mii de talanți, reflectă bine situația noastră înaintea lui Dumnezeu: nici noi nu avem cu ce să plătim datoria imensă pe care am contractat-o pentru atâtea binefaceri divine și pe care am mărit-o prin propriile noastre păcate. Chiar dacă ne-am strădui din răsputeri, nu vom reuși să restituim în mod echitabil ceea ce Domnul ne-a iertat. Dar, în fața neputinței dreptății omenești, milostivirea divină suplinește cu prisosință. El se poate declara mulțumit și ne poate șterge datoria, pur și simplu pentru că este bun și nemărginită este milostivirea Sa”^[2].

În fața unei asemenea generozități din partea lui Dumnezeu față de noi, cum să nu-i iertăm pe ceilalți? „Departe, așadar, de purtarea noastră – continuă să precizeze sfântul Josemaría – să fie amintirea ofenselor care ni s-au făcut, a umilințelor pe care le-am îndurat – oricât de nedrepte, necivilizate și grosolane ar fi fost –, pentru că este nepotrivit pentru un fiu al lui Dumnezeu să țină pregătit un registru pentru a prezenta o listă de nedreptăți. Nu putem uita exemplul lui Cristos”^[3]. Cu privirea îndreptată spre Isus putem renunța la orice resentiment și ne putem păstra inima sănătoasă și curată de orice dușmănie.

Când suntem ispitiți să nu iertăm, să ne amintim cuvintele stăpânului milostiv adresate slujitorului nemilos: „Slujitor rău, ți-am iertat toată datoria pentru că m-ai rugat. Nu trebuia oare și tu să ai milă de tovarășul tău, așa cum am avut eu milă de tine?” (vv. 32-33). Experimentând bucuria, seninătatea și pacea interioară pe care le simțim atunci când suntem iertați, putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne deschidem posibilității de a ierta.

^[1] Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret I (La Esfera de los libros, Madrid: 2007), p. 195.

^[2] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 168. 

^[3] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 309.