Evanghelia zilei de duminică: Cei doi fii

Comentariu la Duminica a 26-a din timpul de peste an (Ciclul A): „«Fiule, du-te azi și lucrează în vie». Dar el i-a răspuns: «Nu vreau». Dar apoi i-a părut rău şi s-a dus”. Dacă ne străduim să considerăm îndatoririle noastre zilnice drept o sarcină divină, vom învăța să lucrăm mereu din iubire și cu perfecțiune umană.

Evanghelie (Mt 21,28-32)

„Ce părere aveți? Un om avea doi fii. A venit la primul și i-a zis: «Fiule, du-te azi și lucrează în vie». El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău și s-a dus. A venit apoi la celălalt și i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceștia doi a făcut voința tatălui?” 

I-au spus: „Primul”. 

Isus le-a zis: „Adevăr vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptății, dar nu l-ați crezut, însă vameșii și desfrânatele l-au crezut. Voi însă deși ați văzut, nici măcar după aceea nu v-ați convertit și nu l-ați crezut”.


Comentariu la Evanghelie

Scena din Evanghelie se petrece în Templul din Ierusalim. Isus era acolo învățând poporul, iar unii arhierei și bătrâni ai poporului s-au apropiat de El, întrerupându-L într-un mod nepoliticos și cerându-I explicații despre cine Îi dăduse autoritatea să facă ceea ce făcea (cf. Mt 21,23-27). Aceste personaje considerau că numai ei erau în măsură să învețe poporul legea lui Dumnezeu, ca interpreți autentici ai voinței divine și călăuzitori ai poporului ales de Domnul.

Isus le răspunde printr-o parabolă care se înscrie într-o tematică cu o mare tradiție în Israel: reacția diferită a doi frați în fața aceluiași fapt. Relatările despre Cain și Abel, Ismael și Isaac sau Esau și Iacob erau bine cunoscute de acei oameni. În acest caz, unul dintre frați pretinde că vrea să împlinească voința tatălui – asemenea acelor personaje care se împotrivesc lui Isus –, dar, cu toate acestea, nu o face. În schimb, celălalt își manifestă în mod public refuzul de a face ceea ce le-a cerut tatăl – asemenea oricărui păcătos, care acționează împotriva legii divine –, dar apoi se răzgândește, se căiește și împlinește voința tatălui său.

Atunci, ca și acum, nu lipsesc oamenii care nu au nimic împotriva lui Dumnezeu, dar răspunsul lor la cerințele divine este atât de lipsit de tragere de inimă, încât, la cea mai mică dificultate, nu mai fac ceea ce ar trebui și, în plus, se consideră suficient de îndreptățiți să nu o facă. Practica lor religioasă este atât de rutinieră, încât nu-i neliniștește câtuși de puțin să lase la marginea vieții lor ceea ce este important pentru Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus sunt o invitație la reacție. „Tu şi eu trebuie să ne reamintim şi să le reamintim celorlalţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, cărora, ca şi acelor personaje din parabola evanghelică, Tatăl nostru ne-a adresat aceeaşi invitaţie: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea!. Vă asigur că, dacă ne străduim zilnic să ne gândim astfel la obligaţiile noastre personale, ca la o cerinţă divină, vom învăţa să terminăm sarcina pe care o avem cu cea mai mare perfecţiune umană şi supranaturală de care suntem în stare. Poate vreodată ne revoltăm – ca fiul mai mare, care a răspuns: Nu vreau! –, dar vom şti să reacţionăm, cuprinşi de remuşcări, şi ne vom dedica cu mai multă râvnă îndeplinirii îndatoririlor”[1].

Isus cunoaște bine inima omului și ia asupra Sa dificultățile și conflictele cu care trebuie să ne confruntăm în fiecare zi, atât în propria noastră interioritate – tensiunea de a învinge lenea sau lipsa de tragere de inimă –, cât și în mediul familial, profesional sau între prieteni – faptul de a fi mai atenți la ceea ce fac ceilalți decât să ne preocupăm să facem bine ceea ce avem de făcut, chiar dacă alții nu o fac. După cum observă Papa Francisc, referindu-se, printre altele, la această scenă, Isus „cunoaște neliniștile și tensiunile familiilor, pe care le integrează în parabolele Sale: de la fiii care își părăsesc casele pentru a încerca o aventură (cf. Lc 15,11-32), până la fiii dificili, cu comportamente inexplicabile (cf. Mt 21,28-31), sau victime ale violenței (cf. Mc 12,1-9)”[2]. Dumnezeu ia asupra Sa dificultățile noastre, dar așteaptă cu răbdare îndreptarea noastră și răspunsul nostru generos, asemenea celui al fiului răzvrătit.

Concluzia parabolei conține cuvinte puternice: „adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (v. 31). Cu alte cuvinte, cei care suferă din cauza păcatelor lor și doresc o inimă curată sunt mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu decât mulți dintre cei care se numesc creștini, dar sunt nepăsători. Ei cred că fac deja suficient și nu permit nici căinței pentru greșelile lor, nici iubirii lui Dumnezeu să le atingă inimile.


[1] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 57.

[2] Francisc, Amoris laetitia, nr. 21.

Francisco Varo // Photo: James Coleman - Unsplash