Evanghelie (Mt 14,13-21)

Când a auzit Isus, a plecat de acolo cu barca spre un loc pustiu și izolat; aflând, mulțimile de prin cetăți au mers pe jos după el. Coborând, a văzut o mare mulțime, i s-a făcut milă de ei și le-a vindecat bolnavii.

La lăsatul serii, s-au apropiat de el discipolii, spunând: „Locul este pustiu și ora e deja târzie, dă drumul mulțimilor ca să meargă prin sate și să-și cumpere de mâncare”.

Dar Isus le-a zis: „Nu-i nevoie să plece. Dați-le voi să mănânce!”

Ei însă i-au spus: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești”.

Atunci le-a zis: „Aduceți-mi-le aici!”

Poruncind mulțimilor să se așeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini și cei doi pești, și-a ridicat privirea spre cer, a mulțumit, a frânt pâinile și le-a dat discipolilor, iar discipolii mulțimilor. Au mâncat toți și s-au săturat, iar din bucățile rămase au strâns douăsprezece coșuri pline. Iar cei care au mâncat erau cam cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia după sfântul Matei spune că, aflând Isus că Ioan Botezătorul fusese întemnițat, „a plecat de acolo cu o barcă spre un loc pustiu, numai el singur” (v. 13). Isus caută un moment de singurătate pentru rugăciune, așa cum a făcut și în alte împrejurări. Dar oamenii din împrejurimi doreau atât de mult să-i asculte cuvântul și să beneficieze de vindecările sale, încât nu îl lăsau să se odihnească. Isus nu se supără din cauza insistenței lor. Dimpotrivă, este mișcat de credința simplă a acelor oameni și petrece întreaga zi cu ei. Când se lasă seara, nu vrea să-i lase să plece fără să le fi oferit mai întâi ceva de mâncare, pentru că erau departe de casele lor și nu mâncaseră nimic de multe ore.

Atrage atenția, în primul rând, răbdarea și compasiunea sa. „În fața mulțimii care îl urma și – ca să spunem așa – «nu-l lăsa în pace» – comenta Papa Francisc –, Isus nu reacționează cu iritare, nu spune: «Oamenii aceștia mă deranjează». Nu, nu. Ci reacționează cu un sentiment de compasiune, pentru că știe că nu îl caută din curiozitate, ci din nevoie. Dar să fim atenți: compasiunea – ceea ce simte Isus – nu înseamnă pur și simplu să simți milă; este ceva mai mult! Înseamnă a suferi împreună, adică a te identifica cu suferința celorlalți, până la punctul de a o lua asupra ta. Așa este Isus: suferă împreună cu noi, suferă cu noi, suferă pentru noi”[1].

Și discipolii își dau seama că ora este înaintată și că acei oameni au nevoie urgentă de hrană, dar se dezinteresează de nevoile lor și îi cer lui Isus să-i lase să plece „ca să meargă prin sate să-și cumpere de mâncare” (v. 15). Însă Învățătorul nu privește în altă parte și nici nu îi abandonează soartei lor, ci le cere alor săi să ofere tot ceea ce au, chiar dacă este foarte puțin, pentru a alina foamea atâtor bărbați, femei și copii. Ce mod atât de diferit de a reacționa în fața nevoilor celorlalți!

Merită să observăm, așa cum face sfântul Josemaría, că Isus putea să scoată pâinea de oriunde ar fi vrut..., dar caută colaborarea omului: „Are nevoie de un copil, de un băiat, de câteva bucăți de pâine și de câțiva pești. Avem nevoie de tine și de mine, fiul meu: și este Dumnezeu! Aceasta ne îndeamnă să fim generoși în răspunsul nostru. Nu are nevoie deloc de niciunul dintre noi și – în același timp – are nevoie de noi toți. Ce minune! Puținul care suntem, puținul pe care îl valorăm, puținele noastre talente ni le cere, nu putem să i le refuzăm. Cei doi pești, pâinea: totul”[2].

Discipolii au fost generoși și i-au oferit puțina hrană pe care o aveau la dispoziție. Evanghelia spune că Isus „a luat cele cinci pâini și cei doi pești, și-a ridicat ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile și le-a dat discipolilor, iar discipolii le-au dat mulțimilor” (v. 19). Sunt expresii asemănătoare celor folosite de evangheliști atunci când relatează instituirea Euharistiei la Cina cea de Taină: „pe când stătea la masă cu ei, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o” (Lc 24,30). Astfel, în măreția cu care înmulțește acele puține pâini și pești este prefigurat „belşugul pâinii unice a Euharistiei lui”[3], după cum învață Catehismul Bisericii Catolice.

Generozitatea lui Isus, care ni se oferă ca hrană în Sfânta Ostie, manifestă măreția iubirii sale. „A răspunde la o iubire atât de mare – ne invită să medităm sfântul Josemaría – cere din partea noastră o dăruire totală, a trupului și a sufletului: îl ascultăm pe Dumnezeu, îi vorbim, îl vedem, îl gustăm. Iar când cuvintele nu sunt suficiente, cântăm, îndemnând limba noastră – Pange, lingua! – să proclame, în fața întregii omeniri, mărețiile Domnului”[4].

[1] Papa Francisc, Angelus, 3 august 2014.

[2] Sfântul Josemaría, În dialog cu Domnul, om. 5: „Să se vadă că ești tu”, nr. 4 (cf. Brazdă, nr. 674).

[3] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1335.

[4] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 87.