Evanghelie (Lc 1,39-45)
În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia și a salutat-o pe Elisabeta.
Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt și a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău! Și de unde îmi este [dată] mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”.
Comentariu la Evanghelie
După ce a primit vestirea îngerului și a răspuns cu da-ul ei, Maria se ridică și pleacă în grabă să o viziteze pe verișoara sa Elisabeta, care este în luna a șasea de sarcină.
Drumul este lung. Fecioara locuiește în Nazaret, iar verișoara ei, în apropiere de Ierusalim: vreo 150 de kilometri de mers. Dar Maria nu se oprește în fața greutăților. Pornește în grabă, deși și ea era însărcinată și se expunea riscului de a da peste tâlhari pe drumul spre sud. Dorința ei este să aibă grijă de verișoara sa.
Maria este dintre acele persoane care duc mai departe familia, care duc mai departe educația copiilor, care înfruntă atâtea greutăți și atâta durere, care îi îngrijesc pe bolnavi. Se ridică și slujesc.
Nu își dă importanță. Nu gândește: „fiindcă sunt Mama lui Dumnezeu, eu sunt cea importantă; eu trebuie să fiu în centrul atenției și al grijilor”. Nu, Maria nu gândește așa. Felul ei de a gândi este altul: „tocmai pentru că sunt cea mai vrednică, trebuie să ajut mai mult”.
Nu se închide în casă, ci merge să aibă grijă de verișoara ei. Și nu este graba nechibzuită, ci graba tandreței. După cum spune papa Francisc, „Maria nu este genul de persoană căreia, ca să se simtă bine, îi trebuie o canapea bună, unde să stea comod și în siguranță. Nu este o tânără-canapea”[1].
Și din această întâlnire izvorăște bucuria. Bucuria profundă a Mariei și a Elisabetei, o bucurie care le umple viața. Tot așa, dacă învățăm să slujim și mergem în întâmpinarea celorlalți, Îi îngăduim lui Dumnezeu să schimbe această lume. Suntem privirea, zâmbetul, brațele, mâinile, bucuria lui Dumnezeu însuși.
[1] Papa Francisc, Discurs la Veghea Zilei Mondiale a Tineretului de la Cracovia, 30 iulie 2016.

