Evanghelie (Mt 17,1b-9)

În acel timp, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui strălucea ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina. 

Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie”. 

Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos și iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” 

Auzind, discipolii au căzut cu fața la pământ și au fost cuprinși de o mare spaimă. Isus a venit, i-a atins și le-a zis: „Ridicați-vă, nu vă temeți!” 

Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți”.

Comentariu la Evanghelie

Evanghelia după Matei așază această scenă într-un moment delicat pentru apostoli. Cu puțin timp înainte, Isus le spusese în mod clar „că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis și a treia zi să învie” (Mt 16,21). În același timp, le spusese, cu aceeași claritate, că „dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Căci cine va voi să-și scape viața o va pierde; iar cine își va pierde viața pentru Mine o va afla” (Mt 16,24-25). Este de înțeles tulburarea și teama ucenicilor în fața unor asemenea avertismente atât de grave.

De aceea, acum Isus vrea să le întărească speranța, arătându-Și slava înaintea lui Petru, Iacob și Ioan. Urcă pe un munte înalt, însoțit mai întâi de trei ucenici, într-un mod asemănător cu Moise, care a urcat pe muntele Sinai însoțit de Aaron, Nadab și Abihu, împreună cu bătrânii poporului (Ex 24,9). Aceiași trei apostoli vor fi cei pe care îi va chema în Ghetsemani pentru a-L însoți mai îndeaproape, în timp ce ceilalți vor rămâne ceva mai departe de locul unde Isus Se va ruga în agonie (Mc 14,33). Scenele de slavă plină de bucurie și cele de suferință plină de neliniște, în care Petru, Iacob și Ioan Îl însoțesc pe Isus, se află într-un contrast puternic, dar, în același timp, sunt legate în mod inseparabil. Nu există slavă fără cruce.

Moise și Ilie, care contemplaseră slava lui Dumnezeu și primiseră revelația Sa pe muntele numit Horeb sau Sinai (cf. Ex 24,15-16 și 1Regi 19,8), Îl însoțeau pe Isus pe acest munte înalt atunci când „S-a schimbat la față înaintea lor: fața Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (v. 2). Acum ei contemplă slava și vorbesc cu Cel care este Revelația lui Dumnezeu în persoană.

Petru nu-și poate stăpâni bucuria și exclamă: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie” (v. 4). Cererea lui exprimă dorința fiecărei inimi omenești de a rămâne pentru totdeauna contemplând cu bucurie slava lui Dumnezeu. La aceasta suntem chemați: la fericirea veșnică. Cu aceleași sentimente se ruga sfântul Josemaría în timp ce predica: „Isuse: să Te văd, să vorbesc cu Tine! Să rămân astfel, contemplându-Te, cufundat în nemărginirea frumuseții Tale și să nu încetez niciodată, niciodată, această contemplare! O, Cristos, cine Te-ar vedea! Cine Te-ar vedea pentru a rămâne rănit de iubire față de Tine!”[1].

Din norul luminos care îi învăluia s-au auzit cuvinte pline de înțeles: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit: pe Acesta să-L ascultați!” (v. 5). Expresia „Fiul Meu cel iubit” este un ecou al cuvintelor prin care Dumnezeu îi cere lui Abraham să-l jertfească pe fiul său Isaac: „ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe Isaac, pe care îl iubești” (Gen 22,2). Astfel se stabilește o paralelă între scena dramatică din Geneză, în care Abraham este gata să-l jertfească pe Isaac, care îl însoțește fără împotrivire, și drama care se va împlini pe Calvar, unde Dumnezeu Tatăl Îl va oferi pe Fiul Său ca jertfă, asumată în mod liber, pentru răscumpărarea neamului omenesc.

Într-adevăr, în scena Schimbării la Față Biserica a văzut o pregătire a apostolilor pentru a putea suporta scandalul Crucii. La rândul său, adaosul „pe Acesta să-L ascultați” trimite în mod clar la cuvintele pe care Domnul i le adresează lui Moise în Deuteronom: „Domnul Dumnezeul tău îți va ridica un profet ca mine, din mijlocul fraților tăi; pe El să-L ascultați” (Dt 18,15). Cel care este Fiul pe care Dumnezeu Tatăl Îl dă morții, Isus, este în același timp și profetul asemenea lui Moise, pe care trebuie să-L ascultăm.

„Din acest episod al Schimbării la Față aș vrea să rețin două elemente semnificative – spunea Papa Francisc –, pe care le rezum în două cuvinte: urcare și coborâre. Avem nevoie să mergem într-un loc retras, să urcăm pe munte într-un spațiu de tăcere, pentru a ne regăsi pe noi înșine și pentru a percepe mai bine glasul Domnului. Aceasta facem în rugăciune. Dar nu putem rămâne acolo. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune ne îndeamnă din nou să «coborâm de pe munte» și să ne întoarcem în vale, în câmpie, unde întâlnim atâția frați apăsați de oboseală, boli, nedreptăți, ignoranță, sărăcie materială și spirituală. Acestor frați ai noștri care trec prin dificultăți suntem chemați să le ducem roadele experienței pe care am avut-o cu Dumnezeu, împărtășind harul primit”[2].

[1] Sfântul Josemaría, citat în Sfântul Rozariu. Ediție istorico-critică, comentariu la al 4-lea mister de lumină.

[2] Papa Francisc, Angelus, 16 martie 2014.