Evanghelie (Mt 14, 22-33)
Îndată îi zorea pe discipoli să urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt, până ce el va da drumul mulțimilor. După ce a dat drumul mulțimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă și, de frică, au început să strige.
Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!”
Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă”.
El i-a zis: „Vino!”
Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă și a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat și, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!”
Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?”
Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: „Cu adevărat ești Fiul lui Dumnezeu!”
Comentariu la Evanghelie
În viața Sa pe pământ, Isus găsea mereu timp ca să Se roage, chiar și atunci când planurile păreau să se complice. În scena pe care o contemplăm astăzi se vede cum, cu o iscusință dumnezeiască, le poruncește ucenicilor să urce în barcă și să-L preceadă, în timp ce El dă drumul mulțimii. Dar adevăratul Său scop era să rămână singur cu Tatăl Său.
Ceea ce urmează în noaptea aceea este o lecție de credință care îl are ca protagonist pe Petru.
Ucenicii se luptau cu vântul potrivnic și cu o mare agitată. Așa se întâmplă când ne îndepărtăm de Domnul și ne trezim zguduiți de valurile nesiguranței și ale descurajării.
Este ceva ce Dumnezeu prevăzuse ca să ne regăsească: „Nu vă temeți, Eu sunt”, spune Isus, folosind numele pe care Dumnezeu i-l revelase lui Moise pe muntele Sinai (Ex 3,14). În acel moment, Petru, cu marea lui credință, ia inițiativa nebunească de a merge spre Învățătorul: „Poruncește să vin la Tine pe apă!”.
Învățase acest lucru de la El: „Adevăr vă spun: oricine ar spune acestui munte: «Ridică-te și aruncă-te în mare!» și nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că se va împlini ceea ce spune, i se va da” (Mc 11,23). Ceea ce cere Petru aici nu este ca un munte să se arunce în mare, ci să se întoarcă la Isus într-un moment de greutate. Și astfel, sub privirile uimite ale tovarășilor săi, își începe plimbarea pe ape.
Ce bucurie pentru Isus să vadă acest act de credință profundă al principelui apostolilor! Actele de credință sunt unul dintre lucrurile care Îl înnebunesc pe Isus: „Mare este credința ta!” (Mt 15,28).
Dar acestei dovezi de credință îi lipsea ceva, iar Petru începe să se scufunde... până când strigă: „Doamne, salvează-mă!”.
Adevărata credință nu este rodul puterii noastre, ci ceva ce vine din mâna lui Dumnezeu, dacă Îl implorăm și ne abandonăm în El. Și „îndată Isus a întins mâna, l-a apucat”, spunându-i: „om cu puțină credință”. Tonul acestor cuvinte nu era, probabil, unul de dezamăgire, ci de încurajare: „Petre, am admirat actul tău de mare credință, dar nu uita că fără Mine nu poți face nimic”. Și îndată vântul s-a potolit.
Astăzi este o zi bună pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru temelia de credință pe care ne-a dăruit-o în Petru, ca să conducă, prin Papa, barca Bisericii.