Evanghelie (Lc 12,54-59)

În acel timp, Isus le-a spus mulţimilor: „Când vedeți că un nor se ridică de la apus, spuneți că vine ploaia, și așa este. Iar când bate vântul dinspre miazăzi, spuneți că va fi cald, și așa este. Ipocriților, aspectul pământului și al cerului știți să-l interpretați; dar de ce nu știți să interpretați timpul de față? De ce, așadar, nu judecați voi înșivă ceea ce este drept? Când mergi cu dușmanul tău la tribunal, străduiește-te pe drum să scapi de el, ca nu cumva să te târască în fața judecătorului, iar judecătorul să te predea executorului și executorul să te arunce în închisoare. Îți spun, nu vei ieși de acolo până ce nu vei fi plătit și ultimul bănuț”.

Comentariu la Evanghelie

Încă din vremuri străvechi, oamenii erau capabili să prevadă vremea, pentru că Dumnezeu i-a făcut împărtășitori, încă de la crearea lumii, ale înțelepciunii Sale de a „interpreta aspectul cerului și al pământului”. Dar semnele și minunile pe care acei oameni le vedeau, învățăturile pe care le auzeau erau mai mult decât suficiente pentru a recunoaște în ele venirea Mântuitorului Mesia. La ce le-ar fi folosit acelor oameni să cunoască lucrurile pământești dacă nu Îl acceptau pe Creatorul lor, care a venit în lume să „împace toate lucrurile cu Sine însuși”? (Col 1,20).

Cu Isus, vremea a ajuns la plinătate (cf. Gal 4,4); mântuirea și convertirea inimii sunt la îndemâna tuturor. Fiecare om, în sacristia conștiinței sale, poate deosebi binele de rău, dreptul de nedrept. Cât timp suntem călători, Dumnezeu nu încetează niciodată să le dea fiilor Săi mijloacele de a-L recunoaște și a se converti la El, chiar până în ultima clipă a vieții pământești, așa cum a făcut cu hoțul cel bun, care a recunoscut în Isus pe Dumnezeul care îl putea mântui de moartea veșnică (cf. Lc 23,42).

Isus ne spune că chiar și teama de o condamnare dreaptă poate deveni un motiv valabil pentru a-și schimba viața și a se împăca cu Dumnezeu și cu aproapele. Pentru aceasta este necesară smerenia, a părăsi atitudinea ipocrită a celui care pretinde că știe multe despre știința umană, dar nu recunoaște în adâncul inimii sale prezența unui Dumnezeu care „nu voiește moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să trăiască” (Ez 33,11). Referitor la relația dintre știința umană și smerenie, sfântul Josemaría a scris: „Tu, învăţat, renumit, elocvent, puternic: dacă nu eşti smerit, nu valorezi nimic. — Taie, smulge acest „eu“ pe care-l ai în grad superlativ. — Dumnezeu te va ajuta — , şi atunci vei putea începe să lucrezi pentru Cristos, în locul cel din urmă al armatei lui de apostoli” (Drum, nr. 602).