Evanghelie (Lc 11,29-32)

Pe când mulțimea se îngrămădea în jurul lui, [Isus] a început să le spună: „Această generație este o generație rea; cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona. Căci așa cum Iona a devenit un semn pentru niniviteni, tot așa va fi Fiul Omului pentru această generație. Regina din Sud se va ridica la judecată cu oamenii acestei generații și-i va condamna pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon și, iată, aici este unul mai mare decât Solomon. Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generația aceasta și o vor condamna pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona și, iată, aici este unul mai mare decât Iona”.

Comentariu la Evanghelie

„Această generație este o generație rea; cere un semn”. Ceea ce le reproșează Domnul nu este că cer un semn. Vechiul Testament este plin de semne care arată îngrijirea lui Dumnezeu pentru poporul Său: trecerea Mării Roșii, tablele legii, chivotul legământului etc. Semnele sunt bune. Isus îi numește generație rea pentru că au inima împietrită, pentru că nu sunt dispuși să asculte. Pentru că mândria îi orbește. Pentru că nu sunt capabili să-L recunoască prin semnele pe care le face. În special prin ultimul pe care l-a făcut, și anume vindecarea unui posedat de diavol (cf. Lc 11,14-23).

De aceea le spune că singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Iona a fost trimis să predică pocăința locuitorilor din Ninive, cel mai important oraș al imperiului Asirian. Iona a început să pătrundă în cetate și a făcut o zi de drum proclamând: „Înca patruzeci de zile, și Ninive va fi nimicită” (Iona 3,4). Și locuitorii Ninivei au dat crezare profetului Iona: „Au vestit un post și s-au îmbrăcat în sac, de la cel mai mare până la cel mai mic” (Iona 3,5). Aveau o inimă sensibilă, dispusă să se deschidă lui Dumnezeu, chiar dacă erau departe de El.

Isus le cere să fie ascultat datorită autorității cu care le vorbește și datorită semnelor pe care le face în timp ce străbate diferite cetăți.

Isus ne cere să știm să ascultăm, să avem o inimă deschisă la tot ce ni se dăruiește de la Dumnezeu. Să știm să-L ascultăm când ne vorbește prin cuvântul Său, sau printr-o lectură, sau prin altă persoană, sau printr-o situație prin care trecem etc. Într-un cuvânt, să știm să descoperim când Se adresează nouă pentru a ne călăuzi pe drumul vieții către sfințenie.

Avem la dispoziție forța puternică a Duhului Sfânt care, atunci când găsește o inimă pregătită, se revarsă cu darurile Sale și o conduce pe căile lui Dumnezeu.

Isus ne cere să ne încredem și să trăim din cuvântul Său, așa cum a făcut Fecioara. Chiar înainte de acest episod se citește acea laudă prețioasă a lui Isus către Mama Sa: „Fericiți sunt mai degrabă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează” (Lc 11,28). Aceasta a fost atitudinea Fecioarei de-a lungul întregii ei vieți. Papa Benedict al XVI-lea a descris această atitudine a Mariei cu cuvinte foarte frumoase: „Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr casa Sa proprie, din care intră și iese în mod cu totul natural. Ea vorbește și gândește cu Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu devine cuvântul ei, iar cuvântul ei se naște din Cuvântul lui Dumnezeu”^[1].

^[1] Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 42.