Evanghelie (Mt 23, 1-12)

Atunci Isus s-a adresat mulțimilor și discipolilor săi spunând: 

„Cărturarii și fariseii s-au așezat pe catedra lui Moise. Faceți și împliniți tot ce vă spun ei, dar nu faceți după faptele lor, pentru că ei spun și nu fac. Ei leagă poveri apăsătoare și greu de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le miște nici cu un deget. Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuți de oameni: își lărgesc filacterele și își lungesc ciucurii. le plac locurile de onoare la ospețe și primele locuri în sinagogi, să fie salutați prin piețe și să fie numiți de oameni «rabbi». Dar voi să nu lăsați să vi se spună «rabbi», pentru că unul este învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați. Și nici «tată» să nu spuneți nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc. Nici să nu lăsați să vi se spună «maeștri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru, căci oricine se va înălța va fi umilit și oricine se va umili va fi înălțat”.

Comentariu la Evanghelie

Cuvintele pe care Domnul le rostește în Evanghelia de astăzi sunt aspre. Ele constituie o denunțare clară și directă a unei atitudini care nu-I este plăcută lui Dumnezeu: ipocrizia.

Problema este că ipocrizia nu este bine privită nici de ochii oamenilor. De aceea, este foarte ușor să empatizăm cu ceea ce spune Isus și să-I dăm dreptate. Totuși, ceea ce nu este la fel de ușor este să ne examinăm propria inimă și să ne întrebăm în ce măsură ceea ce spune Domnul ni se aplică și nouă. Pentru că ipocrizia este la fel de respingătoare pe cât este de subtilă.

Leagă poveri grele și de nesuportat. Ne-am putea întreba: viața mea, cuvintele mele, atitudinile mele fac drumul sfințeniei mai ușor și mai accesibil pentru ceilalți sau, dimpotrivă, îl fac mai apăsător? Imaginea creștinismului care se desprinde din felul meu de a mă comporta este aceea a unei poveri apăsătoare sau aceea a unui drum de fericire?

Fără îndoială, este foarte ușor să le spunem copiilor, soțului sau soției, ori unui frate, că trebuie să se comporte într-un anumit fel. Totuși, noi înșine facem așa? Ce percep ceilalți, nu prin cuvintele noastre, ci prin faptele noastre: importanța de a zâmbi mereu, de a-i trata bine pe toți, de a nu critica pe nimeni pe la spate, de a nu spune minciuni?

Sfântul Josemaría a cultivat de-a lungul vieții sale o dorință la care ne invita și pe noi să ne alăturăm: „să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta” (Prietenii lui Dumnezeu, nr. 228). La aceasta ne îndeamnă Isus prin cuvintele Sale: să ne dăm seama că nu suntem aici pentru a face viața celorlalți mai grea. Suntem chemați să fim cei care ușurează drumul spre sfințenie al tuturor celor din jurul nostru.

Care este cel mai bun mod de a face aceasta? „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”. Mai întâi, prin exemplul nostru, prin caritatea noastră tradusă în fapte de slujire.

Așa a înțeles și sfântul Paul: „Purtați-vă poverile unii altora și așa veți împlini legea lui Cristos” (Gal 6, 2). Fariseii sporeau povara celorlalți, noi suntem chemați să o ușurăm, așa cum face Domnul (cf. Mt 11, 28).

„Cel ce se înalță va fi smerit, iar cel ce se smerește va fi înălțat”. Preasfânta Fecioară Maria ne învață că umilința nu constă pur și simplu în a ne simți smeriți, ci în a ne pune în mod real și efectiv viața în slujba celorlalți. De aceea ea a devenit cea mai bună mijlocitoare a drumului către Dumnezeu, până într-atât încât Biserica o invocă drept Poarta Cerului.