Evanghelie (Mt 16, 24-28)

Atunci Isus a spus discipolilor săi:

„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze. Căci cine vrea să-și salveze viața, o va pierde; cine însă își pierde viața pentru mine acela o va afla. Așadar, ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi și atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut. Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor vedea moartea până când nu-l vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăția lui”.

Comentariu la Evanghelie

Acest pasaj din Evanghelie urmează imediat după mărturisirea lui Petru despre Isus: «Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu» (Mt 16,16). O afirmație pe care Învățătorul a confirmat-o solemn și, în același timp, le-a poruncit să nu spună nimănui că El este Cristosul (cf. Mt 16,20). Apostolii trebuie să fi fost impresionați de claritatea cu care Isus le confirmase ceea ce intuiau: că Învățătorul lor era Mesia mult așteptat.

De data aceasta, Isus se îndreaptă spre Cruce și îi invită pe discipolii Săi să-L urmeze: «Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze» (v. 24). Împotriva oricărei logici omenești, crucea nu înseamnă nenorocire, o nefericire de evitat cu orice preț, ci o ocazie de a-L însoți pe Isus în victoria Sa. În logica lui Dumnezeu, drumul care duce la biruința glorioasă asupra păcatului și a morții trece prin pătimire și cruce.

Sfântul Josemaría amintea în predica sa un vis al unui clasic castilian, în care se vorbea despre două drumuri. Unul este larg și comod, dar se sfârșește într-o prăpastie fără fund. Este cel pe care îl urmează fără chibzuință oamenii lumii. „Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi”[1].

Scopul fiecărei ființe umane este să ajungă la fericire. Dar fericirea nu se dobândește atunci când căutăm mereu ceea ce este mai comod și mai plăcut, ci atunci când iubim hotărât, chiar dacă iubirea presupune sacrificiu. „Ceea ce este necesar pentru a obține fericirea nu este o viață comodă, ci o inimă îndrăgostită”[2], spunea sfântul Josemaría. „De aceea îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale”[3].

[1] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 130.

[2] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 795.

[3] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 216.