Evanghelie (Mt 14,22-36)

Îndată îi zorea pe discipoli să urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt, până ce el va da drumul mulțimilor. După ce a dat drumul mulțimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. 

Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare. 

Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă și, de frică, au început să strige. 

Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!” 

Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă”. 

El i-a zis: „Vino!” 

Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă și a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat și, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” 

Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” 

Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: „Cu adevărat ești Fiul lui Dumnezeu!” 

După ce au trecut dincolo, au atins uscatul la Genezaret. Când l-au recunoscut, oamenii din ținutul acela au trimis veste în toată împrejurimea aceea și i-au adus la el pe toți bolnavii. Îi cereau voie să-i atingă poala hainei și toți cei care o atingeau erau vindecați.

Comentariu la Evanghelie

Isus face minuni, dar caută îndată ca ele să nu fie înţelese greşit. Astfel, imediat ce săvârşeşte ceva uimitor, îi trimite pe ucenici la „viaţa obişnuită”, pe lac, acolo unde se desfăşoară viaţa de zi cu zi a multora dintre ei şi unde este normal să fie nevoie să lupţi cu valurile. Lacul simbolizează, aşadar, viaţa noastră obişnuită. Iar Isus este prezent în ea, chiar dacă nu-L vedem. Pentru că El nu a venit în lume ca să ne facă totul mai uşor, ci pentru ca noi să-I dăm mâna pe drumul nostru şi, cu ajutorul Său, să putem învinge ostilităţile diavolului şi să avem tărie şi speranţă în dificultăţile noastre.

De ce, uneori, ne este greu să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în fiecare zi? Îl auzim pe Petru spunând: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”. În aceste cuvinte se ghiceşte atât încredere în Isus, cât şi incapacitatea de a-L recunoaşte pe deplin. Numai Domnul ne poate spune până la ce punct încrederea lui era omenească şi până la ce punct Petru înţelegea ceea ce avea să afirme în curând: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16). Petru voia să se apropie de Isus, dar nu cunoaştem toate motivele lui. Putem porni de la ele pentru a reflecta la motivele noastre: cum Îl luăm în calcul pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi?, cu ce intenţii ne apropiem de El sau Îi permitem să intre în vieţile noastre?, pentru ca El să facă în locul nostru ceea ce presupune efort?

Viaţa nu poate fi trăită cu o mentalitate pur omenească. Tocmai pentru că viaţa noastră este ca o „cursă” care nu este doar umană, adică are ca ţintă ceva ce depăşeşte strict ceea ce este omenesc. În această viaţă putem merge cu siguranţă umană atunci când ne confruntăm cu proiecte ce depind de forţele noastre. Dar nu este aşa în ceea ce priveşte proiectele supranaturale. Privind de la distanţă, tot ceea ce este omenesc ni se arată fragil şi neînsemnat, pentru că, chiar şi atunci când credem că stăpânim totul, se deschid în faţa noastră noi provocări care ne depăşesc. Evanghelia de astăzi ne invită să nu ne încredem excesiv în noi înşine şi să ne deschidem Celui care poate cu adevărat să vindece şi să umple inima omului de pace şi încredere adevărată: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta” (Pr 3,5).