Evanghelie (In 21,20-25)
În acel timp, întorcându-se, Petru l-a văzut venind din urmă pe discipolul pe care-l iubea Isus, care în timpul cinei se aplecase pe pieptul lui și îi spusese: „Doamne, cine este cel care te va trăda?”
Așadar, văzându-l pe acesta, Petru i-a spus: „Doamne, dar acesta?”
Isus i-a zis: „Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește? Tu urmează-mă!”
Astfel a ieșit vorba printre frați că discipolul acela nu va muri. Dar Isus nu-i spusese că nu va muri, ci: „Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește?”
Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea și le-a scris, iar noi știm că mărturia lui este adevărată.
Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar cuprinde cărțile scrise.
Comentariu la Evanghelie După ce ieri am contemplat figura Sfântului Petru și cum Domnul l-a întărit în misiunea de a păstori oile Sale (cf. In 21,17), în continuitate cu acest pasaj, Biserica ne invită astăzi să medităm asupra ultimelor versete din Evanghelia după Ioan.
Pentru că, la întrebarea Sfântului Petru despre ce va fi cu Ioan, Isus îi răspunde într-un mod oarecum enigmatic (vv. 21-22). Însuși discipolul și evanghelistul va aduce mai multă lumină asupra acestor cuvinte ale Domnului, explicându-le sensul (v. 23).
Totuși, astăzi ne concentrăm asupra celor două ultime versete ale Evangheliei: asupra modului în care apelăm la mărturia autorului său însuși, „discipolul pe care îl iubea Isus” (v. 20), ca garanție că ceea ce este scris în evanghelie este adevărat.
Sfântul Ioan a scris Evanghelia sa, inspirat de Duhul Sfânt, pentru a întări credința noastră în Isus Cristos, în ceea ce a făcut și în ceea ce ne-a învățat.
Exact această aprofundare a Persoanei lui Isus Cristos, până a-l lăsa să devină centrul vieții noastre, este ceea ce ne invita Mons. Fernando Ocáriz în prima sa scrisoare pastorală[1], după ce a fost ales prelat al Opus Dei. Această relație tot mai profundă cu Isus Cristos va fi întotdeauna o sursă nesecată pentru viața interioară a oamenilor din toate timpurile.
Așa exprima Sfântul Paul al VI-lea: „când începi să te interesezi de Isus Cristos, nu mai poți să-L lași. Rămâne mereu ceva de știut, ceva de spus; rămâne cel mai important lucru. Sfântul Ioan Evanghelistul își încheie Evanghelia tocmai astfel (In 21,25). Este atât de mare bogăția lucrurilor care îl privesc pe Cristos, atât de adâncă este cercetarea pe care trebuie să o facem și să încercăm să o înțelegem (...), atât de multă lumină, putere, bucurie și dorință izvorăsc din El, atât de reale sunt experiența și viața care ne vin de la El, încât pare nepotrivit, antștiințific, ireverențios să încheiem reflecția pe care venirea Lui în lume, prezența Lui în istorie, în cultură și, ipotetic vorbind, dar și în realitate, în relația sa vitală cu propria noastră conștiință, ne-o cer în mod cinstit”[2].
[1] Cfr. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14-II-2017, n. 8.
[2] Sfântul Paul al VI-lea, Audiență generală, 20-II-1974