Evanghelie (In 14,21-26)

„Cine are poruncile mele și le ține acela mă iubește, iar cine mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui”. 

Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” 

Isus a răspuns și i-a zis: „Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el. Cine nu mă iubește nu ține cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultați nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu”.

Comentariu

În intimitatea Cinei celei de Taină, Isus le-a oferit ucenicilor Săi câteva învățături cu gust de despărțire și de testament final.

Isus face referire la adâncul mister al prezenței lui Dumnezeu în suflet. În Vechiul Testament, Domnul S-a făcut cunoscut treptat poporului lui Israel și a promis că va rămâne în mijlocul lui. Această prezență era exprimată în mod deosebit în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sacru al templului din Ierusalim. Acum, Isus vestește o formă nouă de prezență în fiecare persoană care Îl iubește și păzește cuvintele Sale, pentru a deveni astfel un templu în care locuiește Dumnezeu, așa cum le amintea sfântul Paul primilor creștini: „Voi sunteți templul Dumnezeului cel viu, după cum a zis Dumnezeu: «Voi locui în mijlocul lor și voi umbla printre ei, voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu»” (2 Cor 6,16).

Această prezență a lui Dumnezeu în suflet i-a fascinat mereu pe sfinți, care s-au simțit îndemnați să răspundă iubirii infinite a lui Dumnezeu față de creaturile Sale. Așa cum explică sfântul Josemaría: „Treimea S-a îndrăgostit de om, înălțat la ordinea harului și făcut după chipul și asemănarea Sa; l-a răscumpărat din păcat (...) și dorește cu ardoare să locuiască în sufletul nostru [1]. Suntem noi conștienți în mod obișnuit de acest adevăr profund, de această prezență a lui Dumnezeu în sufletul nostru aflat în har? Știm să răspundem în fiecare zi cu recunoștință, cu gesturi de afecțiune și de adorație? Sfântul Augustin dădea acest sfat: „De fapt, Dumnezeu nu este departe. Tu ești cel care Îl faci să fie departe. Iubește-L și El se va apropia; iubește-L și va locui în tine. Domnul este aproape. Nu vă îngrijorați de nimic” [2].

Prezența lui Dumnezeu în suflet nu poate fi separată de lucrarea eficace a Duhului Sfânt. De aceea, Isus vorbește aici despre El și îl numește Paracletul. Acest termen grecesc înseamnă literalmente „cel care merge alături”, în timp ce vorbește, sugerează și avertizează. Din acest motiv, poate fi tradus atât prin „avocat”, cât și prin „mângâietor”. Avocat, pentru că mijlocește în fața dreptății divine pentru a obține iertarea păcatelor noastre prin pătimirea lui Isus; și totodată „mângâietor”, pentru că ne alină suferințele cu inspirațiile Sale.

Când ne străduim cu adevărat să urmăm cu docilitate inspirațiile Duhului Sfânt, sufletul nostru se umple de pace și de bucurie, semne sigure ale prezenței divine, chiar și în mijlocul dificultăților. Să știm așadar să recurgem mereu la această prezență a lui Dumnezeu în suflet ca la un izvor de apă vie unde să ne potolim toată setea, ca la izvorul unde să regăsim din nou și din nou bucuria și pacea pe care suntem chemați să le ducem pretutindeni.

[1] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 84.

[2] Sfântul Augustin, Predica 21.