Evanghelie (In 6,16-21)

Când s-a înserat, discipolii lui au coborât la mare și, urcându-se într-o barcă, s-au îndreptat spre Cafarnaum, pe țărmul celălalt al mării. Se făcuse deja întuneric, iar Isus încă nu venise la ei. Marea era agitată pentru că sufla un vânt puternic. 

Când au ajuns la douăzeci și cinci – treizeci de stadii, l-au văzut pe Isus umblând pe mare și apropiindu-se de barcă. 

I-a cuprins frica, dar el le-a zis: „Eu sunt. Nu vă temeți!” 

Atunci au voit să-l ia în barcă și îndată barca a ajuns la țărmul spre care se îndreptau.

Comentariu

După ce ieri am contemplat minunea înmulțirii pâinilor și peștilor, liturgia ne propune astăzi un alt eveniment minunat: Isus care vine în întâmpinarea ucenicilor, mergând pe mare în mijlocul unei furtuni.

Acest gest uimitor al Domnului reflectă încă o dată puterea Sa, care stăpânește natura și care continuă să surprindă credința încă slabă a apostolilor.

Dacă în cartea Exodului se povestește cum poporul lui Israel a ieșit din Egipt, trecând pe jos Marea Roșie prin acțiunea lui Dumnezeu prin Moise, în acest episod, Isus Se arată mai mare decât „cel mai mare dintre profeți”, deoarece nici măcar nu are nevoie să despartă apele pentru a Se apropia de barca aflată în primejdie.

Tot așa, expresia pe care o folosește Isus pentru a fi recunoscut: „Eu sunt”, este aceeași pe care Dumnezeu a rostit-o când i S-a revelat lui Moise în episodul rugului aprins (cf. Ex 3,8).

Creștinii din toate timpurile, reprezentați și prefigurați de ucenicii înfricoșați din barcă, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să nu cedăm în fața furtunii. Sfântul Toma, comentând un text al sfântului Augustin, spunea că, dacă avem o credință puternică în lucrarea lui Dumnezeu, „vântul, furtuna, valurile și întunericul nu vor reuși să abată corabia din drum și să o distrugă”.

Acea corabie care reprezintă Biserica, aparent slabă în fața unei asemenea furtuni, va ieși mereu la suprafață, deoarece cel care o conduce este, în ultimă instanță, Însuși Isus Cristos.