Evanghelie (In 20,11-18)

În acel timp:

Maria stătea lângă mormânt, afară, și plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt și a văzut doi îngeri în haine albe, care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap și altul la picioare. 

Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” 

Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus”. 

Spunând acestea, s-a întors și l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu știa că este Isus. 

Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” 

Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus și eu îl voi lua”. 

Isus i-a zis: „Maria!” 

Ea, întorcându-se, i-a spus în evreiește: „Rabbuni” – care înseamnă „Învățătorule”. 

Isus i-a zis: „Nu mă reține, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la frații mei și spune-le: Mă urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”. 

Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că el i-a spus acestea.

Comentariu la Evanghelie

Rămânem foarte atenți la această scenă evanghelică. Respectăm singurătatea și tristețea Mariei Magdalena, pentru că intuim că ceva mare urmează să se întâmple. Ea văzuse deja mormântul gol și, crezând că trupul Domnului a fost luat, a dat vestea tristă lui Petru și ucenicului iubit. Ei au venit, apoi au plecat; însă Maria a rămas lângă mormântul gol și a izbucnit în plâns: nu putea suporta gândul că a pierdut trupul fără viață al Domnului ei. Nici măcar nu-i recunoaște pe îngeri ca vestitori ai unei mari vești. Tristețea ei este atât de mare, încât nu distinge nici vocea Învățătorului care o întreabă.

Dar presupusul „grădinar” insistă, de data aceasta chemând-o pe femeie pe nume: „Maria”. Reacția este imediată: „Învățătorule!”. Isus fusese pentru Maria Doctorul divin care o eliberase de șapte demoni (cf. Lc 8,2: „…Maria numită Magdalena, din care scosese șapte diavoli…”). De atunci, fusese Învățătorul ei. Acum, lângă mormânt, este Păstorul cel Bun, cel care „Își cheamă oile pe nume și le conduce afară (…) și ele cunosc glasul lui” (In 10,3-4: „…oile ascultă glasul Lui; el Își cheamă oile pe nume și le conduce afară. (…) Oile Îl urmează pentru că Îi cunosc vocea”).

Fericită Maria, care plângea, pentru că a fost mângâiată! (Mt 5,4: „Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați”). Chiar Isus trebuie să oprească forța Mariei care nu vrea să-L lase. Ba mai mult, trebuie să plece, ca să vestească marea veste fraților lui Isus. Mai devreme vestise o știre falsă: că trupul lui Cristos a fost furat. Acum trebuie să vestească adevărul: L-a văzut pe Domnul viu și Acesta i-a spus că se urcă la Tatăl!

Maria este un exemplu de persoană care Îl caută cu ardoare pe Domnul, asemenea iubitei din Cântarea Cântărilor: „Pe patul meu, noaptea, l-am căutat pe cel pe care sufletul meu îl iubește, l-am căutat, dar nu l-am găsit” (Cânt 3,1). Dar, odată trecută încercarea, „l-am găsit pe cel pe care sufletul meu îl iubește. L-am apucat și nu-l voi mai lăsa” (Cânt 3,4).

Într-o lume în care prezența lui Dumnezeu pare ascunsă, atitudinea Mariei, stăruitoare în căutare, este un exemplu de a nu renunța la faptele bune ale fiecărei zile, acolo unde Isus ne așteaptă și ne cheamă, viu și înviat. Și astfel, cu o credință reînnoită, devenim, asemenea Magdalenei, apostoli. Ea a fost prima care a vestit învierea, adevăr mereu nou ce trebuie vestit întregii lumi.