Evanghelie (Lc 11,14-23)
Isus a scos un diavol și acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau.
Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”. Alții, ispitindu-l, cereau de la el un semn din ceruri.
Dar el, cunoscând gândurile lor, le-a spus: „Orice împărăție dezbinată în ea însăși se ruinează și se prăbușește casă peste casă. Deci, dacă Satana este dezbinat în el însuși, cum va dura împărăția lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Beelzebul. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Beelzebul, fiii voștri cu cine îi scot? Pentru aceasta ei vor fi judecătorii voștri. Însă, dacă eu îi scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, atunci împărăția lui Dumnezeu a ajuns la voi. Când un om puternic, bine înarmat, își păzește casa, averea lui este în siguranță; dar, dacă vine unul mai puternic decât el și îl învinge, îi ia armele în care se încredea și împarte prada. Cine nu este cu mine, este împotriva mea și cine nu adună cu mine, risipește”.
Comentariu la Evanghelie
Un om este eliberat de un demon care îl împiedica să vorbească.
Oamenii sunt uluiți și plini de mirare.
Cu toate acestea, unii nu se bucură de această vindecare și nu îi mulțumesc lui Dumnezeu. Dimpotrivă, privesc cu suspiciune acțiunea lui Isus Cristos.
Sunt atât de plini de sine încât cred că mântuirea trebuie să vină de la ei, din ceea ce hotărăsc și fac ei.
Mândria i-a redus la tăcere: nu mai cer, nu mai strigă către Dumnezeu.
Într-un fel, același lucru ni se întâmplă adesea și nouă. Mergem prin lume fără să conștientizăm toate harurile pe care Dumnezeu ni le oferă, fără să recunoaștem că El este Cel care ne sfințește. Ne închipuim că meritul este al nostru, că nu-I datorăm atât de mult.
Din mândrie, ajungem să fim nerecunoscători față de Iubirea lui Dumnezeu.
Și astfel, ne închidem în propriul nostru egoism, în vanitate și orgoliu. Îl excludem pe Dumnezeu din viața noastră. Iar atunci, în interiorul nostru, totul se destramă.
Familia, prietenii, munca, odihna – nimic nu ne mai împlinește, totul pare lipsit de sens, pentru că ne-am așezat pe noi înșine în centrul vieții noastre.
Cristos este puterea care poate totul. Dar nu poate face nimic dacă suntem nerecunoscători, dacă nu ne recunoaștem fragilitatea, dacă nu I ne adresăm, dacă nu-I cerem ajutorul și, uneori, dacă nu strigăm către El să intre în viața noastră.
Este esențial să ne lăsăm învinși de Dumnezeu, pentru ca toate lucrurile să-și regăsească locul lor, pentru ca viața noastră să fie trăită cu adevărat, în autenticitate.