Când privirea ni se întunecă şi ochii ni se înceţoşează, trebuie să ne îndreptăm spre lumină. Şi Cristos a spus: ego sum lux mundi! (In 8, 12.) Eu sunt lumina lumii! Şi adaugă: cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii!

Calea Crucii, „Stațiunea a VI-a

Această săptămână, pe care poporul creștin o numește în mod tradițional Sfântă, ne oferă din nou ocazia de a reflecta – și de a retrăi – momentele în care viața lui Isus ajunge la împlinire. Tot ceea ce ne aduc în memorie, în aceste zile, diferitele expresii ale evlaviei, ne conduce fără îndoială spre Înviere, care este temelia credinței noastre, așa cum scrie Sfântul Apostol Paul (cf. 1 Cor 15,14). Totuși, să nu parcurgem acest drum în grabă; să nu trecem cu vederea un adevăr foarte simplu, care, poate, uneori ne scapă: nu putem participa la Învierea Domnului, dacă nu ne unim cu Patimile și Moartea Sa (cf. Rom 8,17). Pentru a-L însoți pe Cristos în slava Sa, la sfârșitul Săptămânii Mari, trebuie mai întâi să pătrundem în sacrificiul Său total și să devenim una cu El, răstignit pe Calvar (...).

Să medităm asupra Domnului, rănit din cap până în picioare din iubire pentru noi. O expresie veche, care se apropie de adevăr, deși nu îl exprimă pe deplin, spune: „Trupul lui Isus este un retablu al durerilor”. La vederea lui Cristos sfâșiat, transformat într-un trup inert, coborât de pe Cruce și încredințat Maicii Sale; la vederea acestui Isus zdrobit, am putea concluziona că această scenă este cea mai clară dovadă a unei înfrângeri. Unde sunt mulțimile care Îl urmau și Împărăția a cărei venire o vestise? Și totuși, nu este vorba de o înfrângere, ci de o victorie: acum, mai mult ca oricând, este aproape de momentul Învierii, de manifestarea gloriei pe care a câștigat-o prin ascultarea Sa 

E Cristos care trece, nr. 95