În această „luptă” de iubire, căderile nu trebuie să ne înjosească, chiar dacă ar fi fost grave, numai să ne întoarcem la Dumnezeu în sacramentul Penitenţei cu durere sinceră şi cu propunere dreaptă. Creştinul nu este un colecţionar fanatic de certificate de slujire fără pată. Isus Mântuitorul nostru, care este mişcat atât de mult în faţa nevinovăţiei şi a fidelităţii lui Ioan, se înduioşează la fel, după căderea lui Petru, pentru căinţa sa. Isus, care înţelege fragilitatea noastră, ne atrage la sine călăuzindu-ne ca pe un plan înclinat unde se urcă puţin câte puţin, zi după zi, pentru că doreşte ca efortul nostru să fie perseverent. Ne caută cum i-a căutat pe discipolii de la Emaus, venindu-le în întâmpinare; cum l-a căutat pe Toma pentru a-i arăta şi să-l facă să atingă cu propriile mâini rănile deschise de pe trupul său. Tocmai pentru că cunoaşte fragilitatea noastră Isus aşteaptă mereu să ne întoarcem la El. (Sf. Josemaría în cartea Este Isus care trece, 75).