Viața mea s-a schimbat

Căsătorită şi mamă a şase copii, Marion face parte din Opus Dei de cinci ani. Soţul ei n-a simţit aceeaşi chemare.

Puteţi să ne spuneţi cum se traduce vocaţia dvs. în rolul de soţie şi mamă ?

Când am cerut să fiu primită în Opus Dei a fost ca şi cum m-aş fi născut a doua oară ! Prima oară când am văzut lumina zilei fusese în urmă cu 32 de ani şi le mulţumesc şi acum părinţilor mei ! A doua oară a fost când l-am cunoscut pe Florent, soţul meu. În fine, m-am născut eu însumi pentru a treia oară când m-am întâlnit cu Opus Dei. Fără nicio îndoială că printr-o nesfârşită evlavie se traduce întâi şi întâi vocaţia mea în rolul de mamă şi de soţie.

Optimistă din fire, consider că graţie lui Opus Dei admiraţia, entuziasmul şi bucuria mea au căpătat o altă dimensiune. Lucrurile s-au conturat tot mai clar, căci am realizat în ce măsură ele nu veneau de la mine, ci de la Dumnezeu. Putem să spun cu toată încrederea : »Datorită Ţie, Doamne, sunt fericită, viaţa este frumoasă şi totul se înseninează ! Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!» Asta a schimbat totul. În felul acesta îmi spun deseori că sunt răsfăţată, foarte răsfăţată pentru că îl am pe Florent şi copiii şi cred că ei pot să simtă acest lucru şi în viaţa de zi cu zi, mai ales că nu obosesc să le-o spun. Acum depinde numai de mine să nu devin o răsfăţată în sensul rău al cuvântului...

Care este aportul dvs. esenţial la spiritul lui Opus Dei ?

Greu de răspuns la această întrebare, sunt atâtea lucruri ! Dar ceea ce îmi place cel mai mult la spiritul lui Opus dei este că am învăţat să fac totul şi să trăiesc permanent sub privirea lui Dumnezeu. În fiecare lucru pe care îl fac, în fiecare gest, în fiecare gând care îmi vine în minte îmi spun : »Dumnezeu mă vede ! » Şi să fiţi sigur că n-are nimic de-a face cu Big Brother ! Dumnezeu este numai dragoste !! Totuşi dacă ţin seama de faptul că El are permanent privirea aţintită asupra mea pentru că mă iubeşte pentru ceea ce sunt eu – ce nebunie ! – nu mai pot să fac orice şi nici să spun tot ce-mi trece prin minte. În plus asta îmi dă aripi. El care este atât de mare şi care veghează ca un tată asupra micimii mele, atunci dacă îmi pun nădejdea în El pot face lucruri extraordinare ! Consider că este absolut genial să-l ai pe Dumnezeu drept asociat. În realitate este exact invers, dar este amuzant să formulezi lucrurile aşa.

Soţul dvs. n-are aceeaşi vocaţie ca dvs. Asta nu vă îndepărtează de el ? Este chiar uşor de trăit aşa zi de zi ?

De la început am format cu Florent un cuplu în care fiecare făcea totul în funcţie de celălalt. Asta nu înseamnă un mod de a funcţiona « nedezlipiţi », este vorba de a deveni tu însuşi prin celălalt şi nu neapărat de a se contopi unul cu celălalt. De altimteri dacă am fi fost « nedezlipiţi » n-aş fi putut deveni membră a lui Opus Dei ! Aşa că înainte de a cere să fiu primită l-am întrebat ca să ştiu dacă era de acord. Răspunsul său a fost : »De acord dar în ce măsură mă angajează pe mine acest lucru ? » « Tu... trebuie să ai grijă de copii cât particip la săptămâna anuală de formare şi când sunt la reculegere. Eu trebuie să mă rog, să frecventez Eucharistia, să capăt o formare în Opus Dei... şi să te iubesc din zi în zi tot mai mult. » Răspunsul acesta nu l-a făcut să urle şi iată-ne porniţi în aventură ! acest angajament nu ne-a îndepărtat deci unul de celălalt. Cred că a fi în Opus Dei ne-a îmbunătăşit amâdurora viaţa de fiecare zi (în fine, ar trebui să-l întrebaţi şi pe Florent !!) Atunci sigur voi iubi absolut faptul că aparţinem aceleiaşi familii spirituale, dar în acelaşi timp, graţie lui Opus Dei, înţeleg că fiecare dintre noi este unic în faţa lui Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu este un lucru foarte personal. Cu cât o înţelegem mai mult, cu atât o trăim mai bine şi în plus sporeşte respectul pentru libertatea celuilalt. Comuniunea noastră este şi mai puternică şi asta mă bucură !

Vorbiţi cu prietenii despre vocaţia dvs. ? Cum le-o prezentaţi ?

În general găsesc că oamenii sunt destul de admirativi, ceea ce este destul de jenant, căci a vorbi despre vocaţia ta în Opus Dei înseamnă a vorbi mult despre propria-ţi persoană. Dacă aş fi întrebată de pildă prin ce mă angajează acest lucru în viaţa de zi cu zi, şi eu aş răspunde că mă duc zilnic la liturghie, că mă rog, că-mi spun rozariul, atunci mi-ş plictisi repede interlocutorul... Cum se descurcă ea cu şase copii, cu serviciul , cu casa ? Dintr-o dată aş urmări acelaşi registru explicând că da, Dumnezeu este chiar temerar dacă contează pe cineva ca mine ca să facă toate acestea, dar pentru gloria Sa şi din iubire pentru mine Mă ajută şi eficacitatea Lui este extraordinară ! Mai este un lucru pe care îl spun adesea prietenilor mei şi îl consider ca pe ceva de la sine înţeles, anume că este foarte probabil ca eu însumi să am mare nevoie de Opus Dei pentru a merge pe acest drum. Fără Opus Dei n-aş fi ajuns nicăieri. Slăbiciunile mele « spirituale » sunt prea evidente ca să pretind că am parcurs de una singură tot acest drum. Nu pot decât să mulţumesc pentru această vocaţie care mi-a căzut din cer ca un trăznet şi care reprezintă o modalitate a Divinităţii de a-mi vorbi.