Un cuplu în proces de beatificare

La începutul lui 2009 se deschidea procedura de beatificare a lui Tomás şi Paquita Alvira, primii membri căsătoriţi din Opus Dei. Marie-Isabelle, una din fiicele lor care locuieşte în Franţa îşi evocă aici părinţii.

Părinţii dvs. erau membrii ai lui Opus Dei. Cum s-a tradus acest lucru în viaţa de familie?

Apartenenţa la Opus Dei era pentru ei o sursă de bucurie care-i făcea să radieze în jurul lor începând cu familial lor. Din copilărie Opus Dei a fost pentru mine, înainte de toate, viaţa părinţilor mei. Ei ne-au sădit dorinţa de a le urma exemplul. Ne-au transmis dragostea de Dumnezeu, de Biserică, de Opus Dei şi de Fondatorul său într-un mod foarte firesc, într-un climat de deplină libertate, urmându-le exemplul, viaţa lor de zi cu zi. Întotdeauna am considerat vocaţia lor în Opus Dei ca pe un cadou extraordinar pe care Dumnezeu l-a făcut întregii noastre familii.

Tomás și Paquita Alvira

La ce vă gândiţi când spuneţi că spiritul lui Opus Dei i-a ajutat în viaţa de zi cu zi şi în sarcina lor educativă?
Spiritul lui Opus Dei i-a determinat să se iubească zi de zi tot mai mult şi să devină acei » veşnic îndrăgostiţi » de care vorbea sfântul Josemaría. Noi copiii am fost martorii acestei iubiri, plină de delicateţe şi de entuziasm, care n-a încetat să sporească până la sfârşitul vieţii lor. Acest lucru ne-a marcat profund. Era foarte evident în comportamentul lor, în modul lor de a-şi vorbi, în tot ce făceau.
Iată dedicaţia pe care tatăl meu i-a scris-o mamei mele pe o fotografie în ziua când a împlinit 80 de ani : » 80 de ani! Fără tine, fără ajutorul tău tăcut n-aş fi ajuns la această vârstă plin de vigoarea tinereţii. Privind astăzi în urmă, fie doar şi pentru o clipă, te văd pe tine şi pe cei nouă copii ai noştri. Ce mare fericire ne-a hărăzit Dumnezeu ! Îţi mulţumesc Paquita. Te sărut, Tomás. »

Împreună cu toată familia în ziua nunții de aur

În ceea ce priveşte sarcina lor educativă aveau o viziune foarte largă şi precisă ! Acordau o importanţă deosebită creerii acelei atmosfere care te face să revii cu plăcere acasă dar şi pentru a se deschide altor persoane şi de a-i ajuta. Au creat un climat de libertate şi de încredere reciprocă. Acest lucru a permis fiecăruia să-şi dezvolte propria-i personalitate. Fără îndoială se rugau mult pentru noi şi ne îndemnau să ne asumăm viaţa în mod responsabil, oferindu-ne în primul râmd exemplul lor. Nu-mi amintesc să ne fi interzis multe lucruri ! Nu ne ţineau discursuri, dar vorbeam mult cu ei. Aceste momente ale vieţii de familie cu conversaţii unde erau abordate temele cele mai diverse, nu pot fi niciodată uitate.

Au continuat să ne formeze până la sfârşitul vieţii lor. Şi continuă să o facă şi acum… Ne-am simţit întotdeauna foarte iubiţi.
Puteţi să vă amintiţi două sau trei momente care să confirme iubirea lor întru Christos?
I-am văzut întotdeauna rugându-se din tot sufletul şi cu bucurie. Dumnezeu era prezent în casa noastră la fel ca aerul pe care îl respiram. Insist pe acest din tot sufletul şi cu bucurie, căci acest lucru m-a marcat în mod special. Nimic nu era artificial sau formal în viaţa lor creştină. Nu ne-au obligat niciodată la nimic. Dar exemplul lor era extraordinar!
Asta se traducea printr-o pace deplină şi o încredere totală în Dumnezeu. Descopereau mâna lui Dumnezeu în spatele tuturor evenimentelor din viaţa lor. Văzându-i ai fi putut crede că totul era uşor, căci nu se plângeau niciodată de nimic şi aveau pentru toate o atitudine de profundă recunoştinţă, chiar în faţa dificultăţilor, a suferinţei şi a morţii.

Am observat de pildă, că nu numai că asistau zilnic la liturghie (tatăl meu mergea dis-de-dimineaţă înainte de a se duce la lucru) că aveau un moment anume pentru rugăciune sau ca să spună rozariul, dar se organizau în aşa fel încât să meargă în fiecare seară la vizită la Preasfântului Sacrament, şi asta în pofida unei munci intense şi a unei familii numeroase. Acest lucru mi se părea normal şi perfect integrat în viaţa lor. Îşi trăgeu puterea din intimitatea lor cu Dumnezeu, erau liberi într-un mod suveran.
Am amintiri foarte clare despre sărbătoarea Sfintei Familii: în fiecare an ne reînnoiam cu toţii împreună consacrarea familiei noastre către Sfânta Familie. Era atât de emoţionant să ne aşezăm cu toţii în genunchi şi să-l auzim pe tata citind formula consacrării. Tata avea multă autoritate şi prestigiu în faţa noastră. Iată de ce pietatea sa, unită cu cea a mamei mele, a avut o mare influenţă în viaţa noastră. Am înţeles că iubirea pentru Dumnezeu nu era ceva rezervat doar femeilor sau copiilor.
Consideraţi că părinţii dvs. prin virtuţile lor şi prin exemplul lor au contribuit la vocaţia dvs. şi la cea a fraţilor şi surorilor dvs.?

Au contribuit fără îndoială, dar numai Dumnezeu poate da vocaţia!
Părinţii mei au căutat să ne pregătească pentru a corespunde la ceea ce Dumnezeu voia de la noi, dar nu ne-au împins niciodată de la spate la nimic.

Pe Piaţa Sf. Petru din Roma

Nu ştiu povestea vocaţiei fraţilor şi surorilor mele căci fiecare şi-a urmat propriul drum într-o manieră liberă şi personală. Întotdeauna am avut o mare încredere între noi, dar nu ne-a venit niciodată ideea să discutăm acest subiect împreună, iar părinţilor mei nici atât.
În ceea ce mă priveşte, viaţa părinţilor mei a fost elementul esenţial pentru care mi-am pus problema vocaţiei. Rugăciunile lor au trebuit să facă restul!