Timpul unei prezențe (I): Advent, să pregătim venirea Domnului

Domnul nu S-a retras din lume, nu ne-a lăsat singuri. Adventul este un timp în care Biserica îi cheamă pe fiii săi să vegheze, să fie treji pentru a-L primi pe Cristos care trece, pe Cristos care vine. Editorial despre acest timp al anului liturgic.

„Dumnezeule atotputernic, trezește în credincioșii Tăi, la începutul Adventului, dorința de a-I ieși în întâmpinare lui Cristos, care vine, însoțiți de faptele bune, pentru ca, așezați într-o zi la dreapta Sa, să fie vrednici a dobândi împărăția veșnică.” Aceste cuvinte ale rugăciunii colecte din prima duminică a Adventului luminează cu mare limpezime caracterul aparte al acestui timp, cu care începe Anul liturgic. Făcându-se ecoul atitudinii fecioarelor înțelepte din parabola evanghelică, care au știut să aibă untdelemnul pregătit pentru nunta Mirelui[1], Biserica îi cheamă pe fiii săi să vegheze, să fie treji pentru a-L primi pe Cristos care trece, pe Cristos care vine.

Timp al prezenței

Spunând adventus, creștinii afirmau, pur și simplu, că Dumnezeu este aici: Domnul nu S-a retras din lume, nu ne-a lăsat singuri.

Dorința de a-I ieși în întâmpinare, de a pregăti venirea Domnului[2], ne pune în față termenul grecesc parusía, pe care latina îl traduce prin adventus, de unde vine cuvântul Advent. De fapt, adventus se poate traduce prin „prezență”, „sosire”, „venire”. De altfel, nu este un cuvânt creat de creștini: în Antichitate era folosit în mediul profan pentru a desemna prima vizită oficială a unui personaj important – regele, împăratul sau unul dintre funcționarii săi – cu ocazia preluării funcției. Putea de asemenea să indice venirea divinității, care iese din ascunzișul ei pentru a se manifesta cu putere, sau care este celebrată în cult. Creștinii au adoptat termenul pentru a exprima relația lor cu Isus Cristos: Isus este Regele care a intrat în această sărmană „provincie”, pământul nostru, pentru a-i vizita pe toți; un Rege care îi invită să ia parte la sărbătoarea Adventului Său pe toți cei care cred în El, pe toți cei care sunt siguri de prezența Lui între noi.

Spunând adventus, creștinii afirmau, pur și simplu, că Dumnezeu este aici: Domnul nu S-a retras din lume, nu ne-a lăsat singuri. Chiar dacă nu-L putem vedea sau atinge, cum se întâmplă cu realitățile sensibile, El este aici și vine să ne viziteze în multe feluri: în lectura Sfintei Scripturi; în sacramente, mai ales în Euharistie; în anul liturgic; în viața sfinților; în atâtea întâmplări, mai mult sau mai puțin prozaice, ale vieții de zi cu zi; în frumusețea creației... Dumnezeu ne iubește, ne cunoaște numele, tot ce este al nostru Îl interesează și este mereu prezent lângă noi. Oare această siguranță a prezenței Sale, pe care liturgia Adventului ne-o sugerează discret, dar cu stăruință, de-a lungul acestor săptămâni, nu schițează o imagine nouă a lumii înaintea ochilor noștri? „Această certitudine pe care ne-o dă credința ne face să privim lumea din jur cu o lumină nouă, și, chiar dacă toate rămân la fel, să ne dăm seama că totul este diferit: pentru că totul este o expresie a iubirii lui Dumnezeu”[3].

O memorie recunoscătoare

Adventul ne invită să ne oprim, în tăcere, pentru a sesiza prezența lui Dumnezeu. Sunt zile în care să ne gândim din nou, cu cuvintele sfântului Josemaría, că „trebuie să avem convingerea că Dumnezeu este neîncetat lângă noi. – Trăim ca și cum Domnul ar fi undeva, departe, unde strălucesc stelele, și nu ne gândim că întotdeauna este și lângă noi. Și este ca un Tată iubitor – ne iubește pe fiecare dintre noi mai mult decât toate mamele lumii își pot iubi copiii –, ajutându-ne, inspirându-ne, binecuvântându-ne… și iertându-ne”[4].

Dacă ne pătrundem de această realitate, dacă o cugetăm des în timpul Adventului, ne vom simți îndemnați să-I vorbim cu încredere în rugăciune, de multe ori în timpul zilei; Îi vom înfățișa suferințele care ne întristează, nerăbdarea și întrebările care răsar în inima noastră. Este un moment potrivit pentru ca să crească în noi siguranța că El ne ascultă întotdeauna. „Către Tine, Doamne, înalț sufletul meu; Dumnezeul meu, în Tine mă încred: să nu fiu dat de rușine!”[5].

Vom înțelege de asemenea cum întorsăturile uneori neașteptate pe care le ia fiecare zi sunt gesturi cât se poate de personale pe care Dumnezeu ni le adresează, semne ale privirii Sale atente asupra fiecăruia dintre noi. Se întâmplă să fim foarte atenți la probleme, la greutăți, și uneori abia ne mai rămân puteri ca să percepem atâtea lucruri frumoase și bune care vin de la Domnul. Adventul este un timp pentru a cugeta, mai des, la felul în care El ne-a ocrotit, ne-a călăuzit și ne-a ajutat în întâmplările vieții noastre; pentru a-L lăuda pentru tot ceea ce a făcut și continuă să facă pentru noi.

Această stare de trezie și de veghe față de atențiile Tatălui nostru din cer se închegă în mulțumiri. Astfel se creează în noi o memorie a binelui care ne ajută chiar și în ceasul întunecat al greutăților, al problemelor, al bolii, al durerii. „Bucuria evanghelizării – scrie Papa – strălucește mereu pe fundalul memoriei recunoscătoare: este un har pe care trebuie să-l cerem”[6]. Adventul ne invită să scriem, ca să spunem așa, un jurnal lăuntric al acestei iubiri a lui Dumnezeu față de noi. „Îmi imaginez – spunea sfântul Josemaría – că voi, ca și mine, gândindu-vă la împrejurările care au însoțit decizia voastră de a vă strădui să trăiți credința în întregime, aduceți mulțumiri Domnului și sunteți ferm convinși – fără falsă smerenie – că nu există niciun merit din partea noastră”[7].

Dumnezeu vine

Bucuria evanghelizării strălucește mereu pe fundalul memoriei recunoscătoare: este un har pe care trebuie să-l cerem (Papa Francisc)

Dominus veniet![8] Dumnezeu vine! Această scurtă exclamație deschide timpul Adventului și răsună în chip aparte de-a lungul acestor săptămâni și, apoi, în tot anul liturgic. Dumnezeu vine! Nu este vorba pur și simplu de faptul că Dumnezeu a venit, de ceva din trecut; și nici doar de o vestire că Dumnezeu va veni, într-un viitor care ar putea să nu aibă prea mare însemnătate pentru ziua noastră de azi. Dumnezeu vine: este vorba de o acțiune mereu în desfășurare; se petrece, se petrece acum și va continua să se petreacă pe măsură ce trece timpul. În orice clipă, „Dumnezeu vine”: în fiecare moment al istoriei, Domnul continuă să spună: Tatăl meu lucrează până acum; lucrez și eu![9].

Adventul ne invită să luăm act de acest adevăr și să lucrăm în consecință. „Este ceasul să vă treziți din somn”; „vegheați, așadar, în toată vremea”; „ceea ce vă spun vouă, le spun tuturor: vegheați!”[10] Sunt chemări ale Sfintei Scripturi din lecturile primei duminici a Adventului, care ne amintesc aceste necontenite veniri, adventus, ale Domnului. Nu ieri, nu mâine, ci astăzi, acum. Dumnezeu nu este doar în cer, nepăsător față de noi și de istoria noastră; în realitate, El este Dumnezeul care vine. Meditarea atentă a textelor din liturgia Adventului ne ajută să ne pregătim, pentru ca prezența Sa să nu treacă neobservată.

Pentru Părinții Bisericii, „venirea” lui Dumnezeu – continuă și, ca să spunem așa, legată de însăși ființa Sa – se concentrează în cele două veniri principale ale lui Cristos: cea a întrupării Sale și cea a întoarcerii Sale glorioase la sfârșitul istoriei[11]. Timpul Adventului se desfășoară între acești doi poli. În primele zile se subliniază așteptarea ultimei veniri a Domnului la sfârșitul timpurilor. Iar, pe măsură ce se apropie Crăciunul, își face loc amintirea evenimentului din Betleem, în care se recunoaște plinătatea timpului. „Din aceste două motive, Adventul ni se arată ca timp al unei așteptări evlavioase și bucuroase”[12].

Prefața I din Advent rezumă acest dublu motiv: „venind pentru întâia oară în umilința trupului nostru, [Domnul] a împlinit planul răscumpărării hotărât din vechime și ne-a deschis calea mântuirii; pentru ca, atunci când va veni din nou în măreția gloriei Sale, descoperind astfel plinătatea lucrării Sale, să putem primi bunurile făgăduite pe care acum, în așteptare plină de veghe, nădăjduim să le dobândim”[13].

Zile de așteptare și de speranță

Dumnezeu nu este doar în cer, nepăsător față de noi și de istoria noastră; în realitate, El este Dumnezeul care vine.

O notă fundamentală a Adventului este, așadar, cea a așteptării; dar o așteptare pe care Domnul vine să o prefacă în speranță. Experiența ne arată că ne petrecem viața așteptând: când suntem copii vrem să creștem; în tinerețe aspirăm la o iubire mare, care să ne umple; când suntem adulți căutăm împlinirea în profesie, succesul hotărâtor pentru tot restul vieții noastre; când ajungem la vârsta înaintată aspirăm la odihna meritată. Totuși, când aceste speranțe se împlinesc, sau și atunci când eșuează, ne dăm seama că acesta, în realitate, nu era totul. Avem nevoie de o speranță care să treacă dincolo de ceea ce ne putem închipui, care să ne surprindă. Astfel, deși există speranțe mai mari sau mai mici care, zi de zi, ne țin pe drum, în realitate, fără speranța cea mare – aceea care se naște din Iubirea pe care Duhul Sfânt a pus-o în inima noastră[14] și care tinde spre acea Iubire –, toate celelalte nu ajung.

Adventul ne îndeamnă să ne întrebăm: ce așteptăm? care este speranța noastră? Sau, mai în adânc: ce sens are prezentul meu, ziua mea de azi? „Dacă timpul nu este plin de un prezent încărcat de sens – spunea Benedict al XVI-lea –, așteptarea poate deveni de nesuportat; dacă se așteaptă ceva, dar în acest moment nu este nimic, adică dacă prezentul este gol, fiecare clipă care trece pare nespus de lungă, iar așteptarea se preface într-o povară prea mare, pentru că viitorul este cu totul nesigur. În schimb, atunci când timpul este încărcat de sens, și în fiecare clipă percepem ceva anume și pozitiv, atunci bucuria așteptării face mai prețios prezentul”[15].

Un Betleem pentru Dumnezeul nostru

Timpul Adventului ne redă orizontul speranței, o speranță care nu dezamăgește, pentru că Domnul nu dezamăgește niciodată (Papa Francisc)

Timpul nostru prezent are un sens pentru că Mesia, așteptat timp de secole, Se naște la Betleem. Împreună cu Maria și cu Iosif, cu ajutorul îngerilor noștri păzitori, Îl așteptăm cu o bucurie reînnoită. Venind Cristos între noi, ne oferă darul iubirii și al mântuirii Sale. Pentru creștini, speranța este însuflețită de o certitudine: Domnul este prezent de-a lungul întregii noastre vieți, în muncă și în grijile de fiecare zi; ne însoțește și într-o zi va șterge și lacrimile noastre. Într-o zi, nu prea îndepărtată, totul își va afla împlinirea în împărăția lui Dumnezeu, împărăție a dreptății și a păcii. „Timpul Adventului ne redă orizontul speranței, o speranță care nu dezamăgește, pentru că este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. O speranță care nu dezamăgește, pur și simplu pentru că Domnul nu dezamăgește niciodată”[16].

Adventul este un timp al prezenței și al așteptării veșniciei; un timp al bucuriei, al unei bucurii lăuntrice pe care nimic nu o poate înlătura: vă voi vedea din nou, le făgăduiește Isus discipolilor Săi, și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi[17]. Bucuria în vremea așteptării este o atitudine profund creștină, pe care o vedem întruchipată în Preasfânta Fecioară: ea, din clipa Bunei Vestiri, „a așteptat cu negrăită iubire de mamă”[18] venirea Fiului ei, Isus Cristos. De aceea, ea ne învață și pe noi să așteptăm fără neliniște sosirea Domnului, în timp ce ne pregătim lăuntric pentru acea întâlnire, cu dorința de „a construi cu inima un Betleem pentru Dumnezeul nostru”[19].


[1] Cf. Mt 25,1 și urm.

[2] Cf. 1Tes 5,23.

[3] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 144.

[4] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 267.

[5] Missalul Roman, Duminica I din Advent, Antifona de la intrare. Cf. Ps 24(25),1-2.

[6] Francisc, Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24-XI-2013, nr. 13.

[7] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 1.

[8] Cf. Missalul Roman, Marți din săptămânile I-III din Advent, Antifona de la intrare. Cf. Zah 14,5.

[9] In 5,17.

[10] Rom 13,11; Lc 21,36; Mc 13,37.

[11] Cf. Sfântul Chiril de Ierusalim, Cateheze 15,1: PG 33,870 (Lectura a II-a din Oficiul lecturilor, Duminica I din Advent).

[12] Calendarul roman, Normele universale privind anul liturgic și calendarul, nr. 39.

[13] Missalul Roman, Prefața I din Advent.

[14] Cf. Rom 5,5.

[15] Benedict al XVI-lea, Omilie la Vesperele I ale Duminicii I din Advent, 28-XI-2009.

[16] Francisc, Angelus, 1-XII-2013.

[17] In 16,22.

[18] Missalul Roman, Prefața II din Advent.

[19] Notițe de la o meditație, 25-XII-1973 (AGP, bibliotecă, P09, p. 199). Publicat în Álvaro del Portillo, Caminar con Jesús. Al compás del año litúrgico, Ed. Cristiandad, Madrid 2014, p. 21.

Juan José Silvestre